living the challenge

Am nevoie de provocari ca de aer. Le caut, le iubesc, le lansez, ma astept sa le pierd ca sa pot sa evoluez. Cu cat mai greu, cu atat mai bine. Cu cat mai multe cu atat mai bine. Obstacole pe care sa le depasesc, situatii aparent fara solutie pe care sa le ”dovedesc”, oameni aparent fara interes pe care sa ii apropii... asta imi doresc... si asta imi si iese .... pana la urma ”be careful what you wish for, it may just happen”. Si da, mi se intampla. In viata mea apar oameni si provocari noi de unde nici nu ma astept, in momentul in care nu ma astept.

Cum sa nu te simti viu daca vezi ca in mod continuu esti provocat sa actionezi, sa gandesti, sa raspunzi, sa te joci si sa castigi? Chiar nu ai timp sa te plictisesti, chiar nu ai timp sa lancezesti, sa te atrofiezi ca fiinta umana. Iubesc greutatea vietii, desi poate in momentele cele mai dificile mi-as dori liniste. Iubesc sentimentul pe care il am dupa ce depasesc problemele sau gasesc solutiile ... chiar nu l-as schimba pentru nimic in lume.

Ma uit in jurul meu la oamenii care au o viata linistita si plata, si pe care culmea, chiar o apreciaza... cum pot trai asa? Nu ii judec, doar ma intreb cum reusesc?! Oare nu se plictisesc, nu se simt morti intr-un invelis exterior care se misca? Ma intreb daca oamenii astia au dorinte mai mari? Daca vor de fapt altceva de la viata si doar le este frica sa caute noul si necunoscutul? Sau poate asa sunt construiti... sunt oare fericiti cu starea de fapt: cu plafonarea, recluziunea, certitudinea ca maine va fi la fel, ca ei vor fi la fel, vor dori aceleasi lucruri, vor face aceleasi lucruri, vor cauta linistea si confortul psihic oferit de platitudine? Mi s-ar parea foarte trist sa nu fie cu adevarat fericiti ... daca ai ales un drum ar fi bine sa fii fericit cu el... nu impacat, ci fericit! Daca ai spus ”da, vreau liniste!”, atunci fii fericit ca o ai... si fii fericit pentru totdeauna. Dar daca nu mai esti multumit si nu iei atitudine... atunci ai murit. Cei mai multi dintre noi asta fac: se impaca cu situatia si continua sa se miste pe scena: serviciu, somn, serviciu, somn... si spirala continua la infinit. Nu as putea... am nevoie de mai mult si sunt fericita ca primesc mai mult, ca reusesc sa fac rost de mai mult... se spune ca atragi oameni ca tine. Este adevarat da.... si este perfect, pentru ca ar fi extrem de frustrant sa atrag oameni plati. Uneori imi este greu cu oameni ca mine, unoeri nu inteleg de ce se intampla anumite lucruri, de ce nu iese cum vreau eu. Dar daca ar iesi ce as face? As fugi, pentru ca m-as plictisi... asa ca da, este cel mai bine sa nu am parte de tot ceea ce imi doresc. In felul asta simt ca inca mai am multe lucruri pentru care sa traiesc, lucruri pe care trebuie sa le fac cu mine.

Toti oamenii provocarilor pe care i-am primit in viata mea si-au pus amprenta pe mine ca om, m-au transformat (unii mai mult, altii mai putin, ce-i drept). Sunt ce sunt nu doar datorita mie, ci si datorita lor. Deci multumesc Ro (in primul si cel mai important rand), multumesc celorlalti...