Fericire cu grade de comparatie?

M-a ”aprins” astazi un post de pe facebook: ”Daca n-ar exista fericirea altora, nu ne-am sinchisi de nefericirea noastra” - Marin Preda. Ei bine, nu sunt deloc de acord cu asta. Si sunt suficient de incapatanata sa cred asta pana mi se va demonstra contrariul. Sa argumentez putin...
Pentru mine exista doua interpretari ale citatului: prima se refera la invidie: ”nu ma deranjeaza ca sunt nefericit atat timp cat nu ii vad pe ceilalti fericiti”. Aici as putea sa fiu de acord, mai ales gandindu-ma ca multi dintre noi functionam pe principiul caprei vecinului si al delasarii cronice...
A doua interpretare, pe care am de gand sa o analizez aici, este cea data de cine a postat citatul, si anume ca noi oamenii nu ne constientizam starea de fapt, in acest caz nefericirea, pana in momentul in care nu ii vedem pe cei din jurul nostru fericiti. Ce inseamna asta? Pentru mine inseamna ca nu avem constienta de sine incat sa ne dam seama de niste sentimente atat de simple cum ar fi fericirea sau nefericirea, starea de bine sau de rau pe care o avem la un moment dat. Dar orice om simte. Oricine, oricat de putin ar lucra cu el ca persoana, are macar senzatia de fericire sau de nefericire. Stim ca nu suntem bine fara sa ii vedem pe cei din jur care zambesc sau se simt impliniti. Nu este nevoie de mediu ca sa stii ce simti, macar la nivel de senzatie pe care nu o poti eventual pune in cuvinte.
La fel cum fiecare simte prietenia si iubirea altfel (de cele mai multe ori chiar de la o persoana la alta: nu ne raportam la fel la toti prietenii si nu iubim de doua ori la fel), tot asa pentru fiecare fericirea este ceva strict personal. Nu putem gandi starea noastra din perspectiva celor din jur. Mai ales in conditiile in care, fiecare fiind construit diferit, toti avem propriul nostru mod de a ne manifesta fericirea. Pentru multi dintre noi este suficient sa simtim noi senzatia de bine, fara sa avem nevoie sa o manifestam in exterior. La fel, unii dispunem de suficienta stapanire de sine incat sa afisam o atitudine de fericire profunda cand simtim de fapt ca se prabuseste lumea in jurul nostru (pentru asta este suficient sa ne gandim la actori sau cantareti, care pe scena transmit fericire si o stare de bine permanenta... este in job description pana la urma). Si atunci, cum iti dai seama de cineva daca este sau nu fericit cu adevarat? Nu prea ai cum, mai ales in conditiile in care toti purtam masti, mereu sau cel putin uneori...
In plus, insasi ideea de raportare a fericirii la un altul implica ideea de comparatie. Dar fericirea este ceva ce nu suporta grade de comparatie. Nu poti sa compari starea ta cu starea altuia. Tu esti tu, eu este eu, ambii suntem oameni, dar cam acolo se opresc asemanarile in ceea ce priveste sentimentele. Simtim diferit. Orice, in orice moment. Deci din start comparatia iese din discutie.
Mai mult, exista o formula a fericirii? Nu, din simplul motiv ca suntem diferiti. Ceea ce ma face pe mine fericita cu siguranta pe altii nu ii va face. Daca eu sunt fericita citind si o persoana care este nefericita si careia nu ii place sa citeasca ma vede fericita, va incerca sa citeasca? Poate, dar asta nu ii va aduce fericirea pur si simplu pentru ca nu il atrag cartile.
Fericirea este un concept abstract care nu poate fi definit cu toate dedesubturile sale, singura componenta comuna tuturor oamenilor este existenta unei stari de bine. Si pana la urma si ”starea de bine” este ceva la fel de abstract. Deci nu conteaza ce ii face pe altii fericiti, ci doar ceea ce ma face pe mine fericita. Asa ca singura solutie este sa fac exact lucrurile care ma fac pe mine fericita, fara sa ma uit in ograda altuia. Eu personal nu o sa inteleg niciodata de ce barbatii sunt fericiti cand se uita la fotbal?! Si atunci de ce m-as uita la meciuri numai pentru ca ii vad pe ei fericiti? Mai bine citesc ceva, in cazul meu, sau fac orice altceva am chef in momentul respectiv.
Daca luam de la ceilalti lucrurile care ii fac fericiti si le asimilam pentru ca poate ne vor face si pe noi fericiti, ce mai ramane al nostru? Nu spun ca un lucru nu poate face mai multi oameni fericiti, dar normal mi se pare ca asta sa se intample natural, nu prin analiza si asimiliarea a ceea ce ii face pe altii sa se simta bine.
Ipoteza mea este simpla: fiecare stie ce il face fericit, descopera de-a lungul vietii tot mai multe lucruri care il fac sa fie bine. Fiercare din noi cautam fericirea si nu este nevoie sa ii vedem pe altii ca sa ne-o dorim in fiecare zi! Este pur si simplu in natura umana sa ne cautam fericirea in fiecare zi a vietii noastre. Si chiar o facem, desi mai dam si rateuri. Vrem sa fim fericiti independent de faptul daca ceilalti sunt sau nu.
Sfatul meu de final este sa ne cautam fericirea in noi, nu in jur. Suntem singurii care stim ce anume ne face bine si ce nu. Si este posibil sa constientizam ce anume inseamna fericirea pentru noi dupa multe cautari si esecuri. Cam asa e in viata... nu degeaba e lunga... avem mult de cautat :))

Dependente in echilibru

Toti ne dorim echilibrul, dar cati din noi reusim sa il atingem? Sau daca l-am atins, cati putem sa il pastram suficient de mult timp incat sa simtim diferenta? Intotdeauna m-am numit omul extremelor, si am fost... si probabil inca sunt. Pana de curand nici nu voiam sa ma gandesc la mine ca la o persoana echilibrata. Mi se parea ca asa as deveni plictisitoare, ca mi s-ar stinge focul interior si as pierde ceva ce imi place la mine: faptul ca acum sunt aici, maine acolo, acum vreau ceva, maine opusul. Credeam ca ”limitarile” auto-impuse nu au ce sa imi aduca bun, ca nu sunt menite decat sa imi sugrume eul pe care l-am hranit ani de zile cu extreme. Extreme de orice fel, in orice moment. Orice, dar sa fie extrem. Ma gandesc ca era un strigat de rebeliune al unei adolescente imature. Numai ca de curand am inteles valoarea echilibrului. Si este atat de firav, incat iti trebuie foarte multa vointa sa il mentii, dar merita.

Cred ca in majoritate sunt 2 tipuri de oameni: cei care traiesc in si cu lumea din jur si se feresc de ei, si cei care traiesc cu ei si se feresc de lumea din exterior. La nivel bazic ii putem numi extravertiti si introvertiti. Desi poate descrierea pe care eu o dau acestor termeni nu ar parea corecta, eu asa spun ca sunt: am ajuns sa cred ca un om, cu cat este mai social si refuza sa petreaca timp cu el insusi, cu atat mai mult fuge de ceea ce se afla in interiorul sau. La fel, cine nu simte socialul ca parte integranta a vietii lui si prefera solitudinea, se ascunde de lume, poate pentru ca simte ca nu poate sa isi integreze personalitatea printre ceilalti. Oricum ai privi cele doua categorii, ambele au probleme in a-si pozitiona eul in sfera sociala. Da, socializam mereu, dar cine suntem si ce ne dorim de fapt? Care sunt cauzele care ne impring sa fugim de noi si sa ne dam cu totul altora? La fel in cealalta parte: da, stam numai cu noi mereu, ne facem povesti cum ca cei din jur nu ne inteleg sau ca preferam sa crestem ca persoane in solitudine, dar de ce ne este frica de ceilalti? 

Aici cred eu ca intervine echilibrul pe care pana acum l-am ridiculizat pana la un punct. Tocmai balanta ne ajuta sa fim noi printre ceilalti. Dar NOI cu adevarat, nu mastile pe care ni le construim pentru ca vedem ca dau bine in fata audientei. Pana la urma, la un moment dat in viata tot cu noi ramanem, tot cu deciziile noastre, bune sau rele, traim si tot felul in care ne prezentam social ne face fericiti sau nefericiti. Si cred cu tarie ca atat timp cat in fata celorlalti iti prezinti masca si nu omul care esti, la un moment dat vine si plata. 

Da, traim cu ceilalti si traim cu noi. Si cred ca este cel mai bine sa impacam cele doua sfere. Avem dorinte si nevoi, asteptari de la cei din jur, dar atat timp cat avem mastile la purtator nu ne putem astepta si nici nu le putem cere celor din jur sa implineasca decat asteptarile mastilor pe care le aratam, nu pe ale oamenilor care suntem. Si seara cand ajungem acasa, omul este dezamagit, nu masca...

Lipsa echilibrului duce la dependente, de orice fel ar fi ele: fie de cafea, de tigari sau relatii. Si atunci, cand suntem nevoiti sau ne decidem sa renuntam la dependente, ce se intampla? Initial trecem prin perioadele normale de sevraj, dupa care ne obisnuim cu starea de fapt, numai ca trebuie sa inlocuim vechea dependenta cu altceva. Cu o noua dependenta poate? ...

Eu de 10 zile nu am mai baut deloc cafea (in conditiile in care beam cel putin 3-4 pe zi) si nu am simtit nici o diferenta. Dar tot a trebuit sa inlocuiesc cafeaua cu altceva, in cazul asta ceaiul. Dar ce facem cu dependentele mai serioase? Ei bine, mie renuntarea la cafea, ceva ce nu credeam ca o sa pot sa fac vreodata, mi-a aratat ca dependenta fizica nu a existat nici o secunda. Era pur si simplu ceva ce creierul meu voia sa creada, cand de fapt eu nu aveam deloc nevoie de cafea ca sa fiu plina de energie si sa functionez normal. Si in momentul in care am constientizat asta, nu mi-a fost nici o secunda pofta de cafea si nici nu i-am simtit lipsa. Am cafea in casa, am cafea la munca, dar nu ma atrage. Deloc! Se pare ca dependenta mi-am creat-o singura, cu ajutorul creierului meu, ea nu a existat in fapt, dar eu am simtit nevoia sa o creez. De ce? Asta nu mai stiu.

Si cred ca la fel se intampla cu dependentele de orice fel: in momentul in care constientizezi ca sunt nocive si ca nu iti aduc nimic bun, pur si simplu nu te mai atrag si nu te mai intereseaza. Dar de fapt lucrurile stau chiar atat de simplu? Mai am inca 2 dependente la care poate ar trebui sa renunt, dar la una stiu clar ca nu imi doresc. Am zis mereu ca fumatul va fi ultimul lucru la care o sa renunt! 

Impotriva celeilalte dependente ma lupt zi de zi si se pare ca si castig lupta. Sunt exact in momentul acela in care am gasit echilibrul, dar care echilibru este inca firav. Si imi trebuie foarte multa vointa, pe care insa o am pentru ca mi-am dat seama cat de rau iti poate face sa fii omul extremelor, fie ele pozitive sau negative. Inca am o multime de provocari, dar este asa diferit de cum era inainte! Conteaza cum le vezi si cum te raportezi la ele. Am ajuns sa stiu ce provocare vreau sa imi asum si ce nu. 

Imi place sa stau cu copiii mei, dar am nevoie si de timp pentru mine. Ieri spre exemplu am reusit dupa multe luni de zile sa citesc 10 ore... si am fost absolut fericita eu cu mine si cu cartea mea, fara sa imi doresc sa stau cu altii. Aveam nevoie de cartea aia, de universul in care ma introducea romanul, de toate cele 10 ore. 

Problema cea mai importanta este ca in momentul in care iesi dintr-o dependenta sa nu intri in alta. Aici intervine echilibrul. Nu conteaza ca noua dependenta nu seamana deloc cu cea anterioara si ca nu are cum sa fie la fel. Conteaza ca este o noua dependenta. Si orice este fara masura ne face rau. Fie ca e vorba de cafea, tigari, cariera sau relatii. Orice dependenta ne fura libertatea si individualitatea. Devenim tributari unui lucru care se afla in afara noastra si care ajunge sa ne domine. Si dupa cum spun mereu, in final, pentru mine cel mai important lucru este libertatea. Sa o am si sa pot sa o ofer. Si atunci cand devii dependent, nici nu mai poti sa ai libertate, nici nu mai poti sa o oferi. 

Orice este extrem poate deveni nociv, pentru ca putini sunt oamenii capabili sa gestioneze extremul. Majoritatea ori fugim de el dinainte, ori cadem in capcana si ne lasam dusi de vartej. Eu niciodata nu voi fugi de extrem (recunosc ca ma atrage ideea de pericol), dar nici nu voi mai cadea in el decat daca invat sa inot in voltaj si am convingerea constienta ca nu imi va crea dependenta. Continui sa cred ca avem nevoie de perioade care sa ne scoata din rutina, avem nevoie de adrenalina si de viata traita pe muchie, dar acestea trebuie sa fie doar momente, nu modus vivendi. Pana una alta mi-a fost incredibil de dor de o zi petrecuta doar cu mine si cu cartile mele... Si echilibrul a fost cel care mi-a adus-o, nu extremele sau dependentele...

Oameni in piramida

     Ma tot gandesc de ceva timp la nevoile oamenilor, si bineinteles ca mi-a venit in minte piramida lui Maslow, o teorie pe de o parte acceptata la scara larga, dar care, ca orice alta teorie, are si punctele sale slabe. Eu acum nu ma voi raporta la argumentele contra, ci voi lua drept buna aceasta teorie pentru ca ma ajuta in ceea ce vreau sa spun.
     Noi oamenii avem nevoi. Multe, diverse, satisfacute sau nu. Cert este ca le avem si ne luptam pentru satisfacerea lor. Ce spune Maslow? Ca nevoile oamenilor pot fi integrate in cateva categorii, sub forma de piramida (de unde ne putem da seama in primul rand de ordinea importantei pe care aceastea le au in supravietuirea noastra). Nivelurile aceste sunt in ordine: nevoile primare, siguranta, afectiunea, respectul (de sine si din partea altora) si realizarea personala. Se spune ca de obicei trebuie sa satisfacem aceste nevoi in ordinea postulata de Maslow, insa cu asta nu sunt de acord. Bineinteles ca nu ne putem gandi la dobandirea respectului altora daca nu avem ce manca, dar putem sa ne realizam ca persoane si in absenta... iubirii sa spunem. Totodata, pentru un aventurier, nevoia de siguranta va fi mai putin importanta decat pentru o persoana domestica. Pana la urma totul trebuie raportat la individ si generalizarile nu isi au rostul intr-un asemenea domeniu.
     Primele 4 nivele sunt numite ale ”nevoilor deficiente”, pentru ca satisfacerea lor nu ne ofera o placere anume (decat maxim pe moment), dar apare un puternic disconfort in lipsa satisfacerii. In ceea ce priveste realizarea persoanala, nevoia nu dispare dupa ce am atins un anumit nivel, ci se potenteaza, motivandu-ne in continuare.
     Nu stiu cati am observat ca intr-adevar primele 4 nivele nu ne produc decat o satisfactie momentana: odata ce ai mancat, nu te mai gandesti la mancare, dupa ce ai castigat un prieten il cam iei de bun si unii din noi uitam ca trebuie sa investim in prietenii, nu neaparat ca sa castigam ceva, ci doar pentru ca prietenii buni sunt de tinut aproape pentru binele nostru interior. Eu tot cred ca asta trebuie sa fie motivul prieteniei, nu eventualele avantaje pe care le-ai putea avea de la unul sau altul. Na, sunt un copil naiv si credul, dupa cum mi s-a mai spus. Si asta nu o sa se schimbe la mine orice s-ar intampla. Am facut in ultimul timp un singur upgrade la ideea asta, ceva ce am citit de curand si care mi se pare genial: ”voi fi vigilenta, si prin vigilenta imi asum sanatatea sufletului meu”.
     Dar pana si cu gandirea asta, mi-am dat seama ca uneori punem pe locul doi oameni care nu ar merita asta, numai pentru ca poate apar unii noi si mai interesanti (intotdeauna ce e nou pare interesant... dar tot la legaturile puternice ne intoarcem in final, la cele care dureaza si trec testele timpului si ale greutatilor, desi este posibil ca si ceea ce la un moment dat este nou si interesant sa se transforme in ceva puternic si de durata)... si atunci cum sa cataloghez atitudinea asta din perspectiva piramidei? Eu personal as pune asta in spatele nevoii de respect si de acceptare. Cand vedem ca avem tot ce ne doream de la cineva, devine pur si simplu o stare de fapt si uneori nu mai apreciem. Si atunci avem nevoie de cineva nou care sa ne confirme: ca putem, ca stim, ca valoram ceva. Si sentimentul acesta este asa de frumos pe moment, incat avem impresia ca ce am primit inainte nu mai este important.
     Eu am ajuns la concluzia ca cel mai usor este sa te faci placut, dar cel mai greu este sa construiesti ceva durabil si profund. Si pentru mine in momentul asta satisfactia a ceea ce am construit in timp cu unii oameni este mai puternica decat placerea de moment ca cineva nou ma vede intr-un mod pozitiv. Nu spun ca nu apreciez asta, din contra, asta ma face sa imi doresc sa construiesc cu unii dintre oamenii noi din viata mea, dar sa fac asta numai pastrandu-i pe cei vechi care sunt atat de importanti. Unde bag eu ideea asta? La nivelul 5, cel al auto-realizarii: stiu ca pot sa am lucruri durabile in viata mea si asta ma motiveaza in continuare. Si chiar este posibil ca in anumite relatii cresterea sa nu se poata opri: cresc eu, cresti tu si din fiecare crestere individuala ne potentam si aprofundam legatura.
     In alta ordine de idei, ma gandeam ca, fiecare fiind construit altfel si altele fiind nevoile mai puternice in fiecare, este posibil sa ne lasam parti ale vietii noastre de izbeliste, desi avem tot potentialul sa ne ocupam si de ele. Si asta nu inseamna ca ne inselam pe noi insine? Putem sa facem lucruri dificile, care necesita timp si implicare.... si totusi, uneori gasim motive infantile sa nu ne ocupam de cresterea noastra. Am ajuns in momentul in care nu imi mai este frica sa imi asum greul (pentru ca in final oricum toate piesele de puzzle se vor aseza la locul lor), defectele sau punctele vulnerabile. Toti le avem, si este normal sa fie asa. Problema apare in momentul in care, odata constientizate, nu ne luptam cu noi sa le rezolvam. Este ca si cum as spune: sunt bolnav de inima, dar nu iau medicamente cau au efecte secundare. Si daca ma auziti spunand asta, ce veti zice? Ca nu sunt sanatoasa, nici la propriu, nici la figurat, ca din cauza fricii de posibilele efectele negative pe termen scurt ale medicamentelor, risc sa mor. Concluzia mea: descoperiti-va, cu tot ceea ce reprezentati, fiti constienti de ce este nociv in voi si REZOLVATI problemele. Simpla constientizare nu ajuta niciodata la nimic. Este greu, dar asta te duce pe drumul spre auto-realizare.

     La mine Maslow zice cam asa:
- nevoi primare: checked
- siguranta: checked
- afectiunea: partially checked... multumesc pentru asta oamenilor incredibili din viata mea care imi arata zilnic tot felul de lucruri extraordinare
- respect: checked... pe asta niciodata nu o sa il avem total: nici din interior, nici din exterior... si a crede orice altceva este absolut prostesc. Ajungem la un nivel confortabil, crestem in continuare, dar nu exista limita aici (tocmai datorita diversitatii din oameni), deci niciodata nu vom fi pe deplin satisfacuti de respectul pe care il avem pentru noi sau il primim de la ceilalti
- realizarea de sine: checking... zilnic, cu fiecare idee noua, cu fiecare descoperire facuta, despre mine, despre altii si despre lume in general. Mama si ce greu e!!!! Mai am de satisfacut nevoi mai de jos, dar no5 imi pune pe fata ”zambetul invingatorului” in fiecare zi :) Cred ca nu degeaba si-a numit Chanel parfumul asa :))