Vreau basme cu oameni destepti!

Am de ceva timp o mica ”problema”, sa ii spunem. O problema cu basmele. In basme se promoveaza calitati cum ar fi frumusetea, generozitatea, modestia, bunatatea, harnicia (la ele), curajul (la ei). Si cam atat! Si de ce am eu o problema cu asta? Ei bine, vreau sa pot sa ii citesc lui fi-miu, cand l-oi avea, un basm in care si ea si el sa fie INTELIGENTI. Da domne', sa aiba creier, sa gandeasca, sa actioneze conform unor idei logice si algoritmi rationali, sa rezolve puzzle-uri de viata dificile. Dar nuuuuu, tot ceea ce citim in basme sunt intamplari care tin de noroc chior: pe unul il fraiereste spanul si intra in fantana, Scufita Rosie e mancata de lup de ”desteapta” ce e, si pe iezi tot lupul ii mananca... si in conditiile astea tot apare ceva care ii salveaza. Pai ma enerveaza grav... ne lasam viata pe seama norocului?!
De fapt ce ma enerveaza pe mine nu este norocul, ci faptul ca se promoveaza anumite calitati, pe care (eu cel putin) in societatea de azi le vad absolut desuete si fara folos. Chiar iti foloseste la ceva sa fii harnica si sa faci curat zilnic in casa (chiar ai timp de asa ceva?!)? Daca esti generos si bun vei fi cu siguranta folosit... Daca esti modest nu prea te baga nimeni in seama. Deci?! De ce nu scrie cineva basme in care sa se promoveze inteligenta? Nu spun ca ar trebui sa renuntam la celelalte calitati (in nici un caz asta), dar poate ca ar trebui sa scoatem in fata si istetimea. Aia spontana, care vine cand nici nu te astepti, replica la care nu te-ai fi gandit niciodata si care te lasa paf. Chiar am incredere ca un copil de 4-6 ani poate sa inteleaga o replica isteata. Nu e cazul sa subestimam copiii...
Eu cred ca le citim copiilor nostri basme old school (foarte frumoase de altfel, am crescut cu ele, si chiar de curand le-am recitit), care promoveaza calitatile mai sus mentionate, le inducem in cap aceste idei (pentru ca se stie cat de influentabili sunt copiii, practic mintea lor este o coala alba buna de scris), dupa care ii trimitem in lume si le spunem: descurcati-va si faceti-ne mandri. Cu ce?! Cu modestie si harnicie? Bun asa... In conditiile astea sigur o sa ajunga mareti...
Da, am o problema cu basmele... Desi stiu ca o sa le citesc copilului meu, mi-ar placea sa am si variante cu oameni destepti, care trec prin intamplari fantastice, dar au ceva in plus fata de pattern-ul existent: un creier pe care sa il foloseasca in orice. Majoritatea il avem, asa ca nu vad de ce nu l-ar avea si Scufita Rosie sau Greuceanu.
Daca se intreaba cineva de ce nu le scriu eu, ca tot le doresc atat de mult, ei bine, nu am zis nici ca o sa o fac, nici ca nu o sa o fac... pur si simplu inca nu stiu...
Sa facem o lume mai desteapta zic, oricare din noi!

cu implicare MAXIMA

Am observat, recitind titlul, ca blogul este ”despre... orice oricand si fara implicare”. Ei bine, acum trebuie sa fac o corectura: ”despre orice oricand si cu implicare maxima”... in orice si oricand... cred ca am crescut suficient cat sa incep sa imi asum si pareri si decizii si ganduri si idei. De fapt, daca stau sa ma gandesc si pana acum faceam acelasi lucru, imi asumam orice, mai putin emotii, senzatii si sentimente... de acolo ”fara implicare” in tilul initial.
Acum lucrurile s-au schimbat putin si pot in sfarsit sa recunosc ca ma implic in orice fel de relatie am, cu oricine o am. Si mi se pare perfect asa... I'm done with shallow stuff... been there, done that, now I am trying something new for me. Si vad ca merge cum trebuie!
Oricum titlul va ramane acelasi... nu de alta, dar cine stie cum se intoarce roata... si na, trebuie sa imi asum si neimplicarea de dinainte, ca o fata mare ce sunt :)

zambind aduci zambet

Am avut o mica revelatie de curand: cu cat zambesti mai mult, cu atat aduci mai multe zambete in viata ta... si am inceput sa zambesc fara motiv, sa fiu fericita fara motiv, sa rad cand apare cate o problema in viata mea... si este genial! Chiar functioneaza si sunt de-a dreptul fericita in ultimul timp... motive reale chiar nu am. Dar de fapt viata, prietenii si toate celelalte lucruri incredibile din viata mea nu sunt motive suficiente? Ba daaaaa. 

Ce daca am niste mici probleme?! Ce ar fi viata daca totul ar fi simplu? Doar plictisitoare... Numai ca in momentul asta chiar nu am chef sa ma gandesc la nimic negativ, nu e loc nici de ganduri negative, nici de oameni negativi in viata mea. Acum nu vreau decat sa rad, sa dansez, sa ma bucur de oamenii care tin la mine si care imi arata asta constant... exact asta si fac... si zambeeesc fara incetare... 

M-am gandit eu ca poate ar fi bine sa incep sa fiu recunoscatoare pentru lucrurile geniale din viata mea pe care pana acum le luam drept normale si care aveam impresia ca mi se cuvin pur si simplu... si nu este asa... nimic nu ni se cuvine a priori, daca primim ceva ar trebui sa fim recunoascatori, nu conteaza cat de mic sau mare este lucrul respectiv... si am inceput sa fiu recunoascatoare... si sa ma trezesc in fiecare dimineata spunand ”thank you!!!!”. Este incredibil sa iti incepi fiecare dimineata cu asa un mind-set... nimic din ce se intampla pana la sfarsitul zilei nu imi mai poate afecta starea de bine cu care imi incep ziua... si asta numai datorita unui simplu ”multumesc” spus noii zile :)

Am aflat ca daca esti fericit si pozitiv, desi poate starea de fapt te-ar indemna sa fii altfel, atragi in jurul tau fericire si pozitivism.. .si zambete, multe zambete... asa ca de ce sa imi fac probleme cand pot sa rad si sa atrag oameni care rad si ei? 

Am aflat ca daca iti doresti ceva si stii cu adevarat ca se va intampla, cand nu ai nici un dubiu, oricat de potrivnica ar parea situatia, ei bine... se intampla!!!! Acum nu mai am nici un dubiu in privinta asta... orice, de la lucrurile mici, pana la cele mai mari... este suficient sa iti doresti si vei avea! Acum deja fac teste zilnic si se intampla fix ce imi doresc... lucruri frumoase, pentru mine si pentru cei din jurul meu care conteaza :)

So, a BIG ”thank you” and a BIG smile in honor of LIFE and it's beauty!

Un film magic

Jeux d’enfants... sau ”love me if you dare”, o traducere care pe de o parte se potriveste filmului, pe de alta parte mi se pare ca ii sterge orice urma de mister... pentru mine este filmul vietii!!! Nu imi vine sa cred cam cat de mult ma reprezinta: la nivel de joc, de provocari, de orgolii nemasurate, de pay-back pentru tot, de ambitii prostesti. 

La un moment dat voiam sa joc acelasi joc cu Ro... nu am mai apucat, dar probabil la un moment dat o sa il joc cu altcineva. Dar exista oare o persoana in care sa am atat de multa incredere incat sa imi asum orice provocare? Pana la urma eu sunt cea care isi alege provocarile (de cele mai multe ori absolut prostesti, recunosc) si intr-un asemenea joc as fi obligata sa accept orice... si nu, nu cred ca am puterea sa fac orice ar vrea un altul. Si atunci, trebuie sa fie o persoana in care sa am atata incredere incat sa pot sa imi las viata in mainile lui... Si nu cred ca exista aceasta persoana, cel putin nu acum. A existat si cu siguranta va mai exista... 

Se pare ca nu exista magie in viata mea. Pe nici un plan, in nici un fel. Imi doresc o relatie, de orice natura ar fi ea, care sa fie magica, sa para dintr-o alta dimensiune, sa nu semene cu nimic din ce am vazut si ce am trait, sa nu pot sa o definesc, sa nu pot sa o cuprind si sa o rationez. Sa nu existe definitie in dictionar pentru ea si sa ii dau eu definitia prin magie. Cred ca noi toti avem nevoie de magie in viata noastra, avem nevoie sa stim ca exista lucruri pe care nu putem pune punctul pe I, pe care nu o sa le putem rationaliza niciodata. Si vreau sa mi se intample asta cu cineva... care nu stiu cum trebuie sa fie, nu stiu ce trebuie sa reprezinte si nici nu conteaza.... trebuie doar sa fie si sa simt ca este. 

Pana de curand aveam impresia ca nebunia reprezinta magie... in sensul cel mai pur posibil: cand ai oameni care te fac nebun, devii magic. Dar nu, nebunia te oboseste, magia nu. Stiu ca magie este ceea ce am simtit cand l-am vazut prima data pe Ro, cand am trait si am simtit total in relatie cu el. Si stiu si ca de atunci am fost doar nebuna... avand impresia ca unele lucruri sunt magice...

Magie este Jeux d’enfants...magici sunt copiii de acolo... au si nebunie, si dorinta, si iubire, si nervi... filmul cu totul e magic. Mi-a placut la nebunie cand ea i-a spus ca nu ar putea niciodata sa o faca sa sufere si el, dupa 4 ani i-a demonstrat ca poate... si si-a asumat faptul ca poate... si ea a ramas acolo pentru ca avea la randul ei lucruri de demonstrat. 

Mi-a placut la maxim finalul: era singura modalitate de a fi impreuna... in beton, ramanand legati in ceva material pentru totdeauna. Orice alta solutie ar fi ales s-ar fi despartit invariabil...prea mari orgoliile si prea integrati in joc erau pentru a mai face diferenta dintre realitate si joc, dintre sentimente si provocari... Si totusi, toate provocarile respective erau generate de sentimente... 

Genial film, geniali copii, genial final pentru ceva ce nu se putea intampla decat asa...

Ciufutenie de toamna

Mda... am o zi proasta, e urat afara, mi-e somn, nu am chef de nimic, tocmai am terminat de citit inca o carte de Osho, foarte interesanta si contradictorie (stilul inconfundabil...) de altfel... Mi-ar placea sa dorm putin, sa stau in pat si sa ma uit afara pe geam la atmosfera mohorata si sa stiu ca sunt acasa, protejata de frig si ploaie... dar nu, sunt la munca inca, asa ca o sa dau cu google in vreun subiect care sper sa imi suscite interesul. Daca nu, o sa ascult muzica...oricum chef de munca nu am deloc, asa ca nu o sa prestez nimic azi.
Simt asa o nevoie dubioasa de afectiune, de imbratisari si cuvinte frumoase... dar daca ar fi sa le primesc, nu stiu cat de mult as crede in ele.. da, asa sunt eu, cateodata vreau cate ceva si daca primesc, parca nu cred ca este adevarat... bine, acum exagerez putin, pentru ca ”experienta” asta o am numai cand sunt ciufuta... exact cum sunt azi: nu am chef de nimeni, dar nu am chef nici sa stau singura... geeez, cred ca am nevoie de ajutor profesionist.
Da, probabil asta se numeste ciufutenie de toamna... eu cel putin sunt meteo-dependenta: daca e urat afara, e urat si in mine... ma rog, nu urat, ci mohorat, cu nuante de gri si stari de ploaie interioara... oricum sunt linistita pentru ca stiu ca ziua de azi nu are nici o legatura cu depresia, ci numai cu somnul pe care il simt in fiecare celula si cu sentimentul de toamna gri si ploioasa...
Azi nu imi convine nimic si asta e! Vreau sooooomn ...sper sa nu mai ploua maine :P

Pustiu si relaxare

Am fost in week-end cu copiii la munte...5 sinistrati in pustietate, fara telefoane, laptop-uri, muzica si orice altceva hi-tech. In natura, printre copaci multi, in zeci de tonuri de verde, cu balansoar si foisor in curte, cu ploaia mocaneasca duminica, noi stand in foisor si jucand diverse. Un super week-end as spune eu, in care ne-am relaxat, am ras, am facut gratare si am dormit... eu cel putin, am dormit de parca nu as mai fi dormit de 3 luni.
Mi-a placut maxim, desi initial nu am vrut sa merg... nu regret deloc ca m-am lasat convinsa, ci din contra.
Am avut timp sa ma gandesc la foarte multe lucruri importante pentru mine, sa incerc sa iau decizii, dar sa nu reusesc sa iau nici una pana la urma, pentru ca in final tot pe moment actionez, ca intotdeauna, asa ca nu are rost sa imi fac planuri pe care pana la urma nu le urmez pentru ca o sa gasesc o alta varianta mai interesanta cand trebuie sa actionez...
Pe principiul Creanga ”Amintiri din copilarie”,... nu stiu cum sunt altii, dar eu cand incerc sa ma gandesc la ceva anume nu imi reuseste pentru mai multe de cateva minute... invariabil creierul mi se umple de alte ganduri, se amesteca tot, sar de la o idee si concluzie la alta, nu reusesc sa ma hotarasc definitiv pe nimic... si chiar ma chinui, dar se pare ca natura mea de copil ametit si complicat o sa continue sa ma impiedice sa iau lucrurile metodic sau organizat in viata asta... ceea ce nu este neaparat rau, cel putin nu pentru mine!
Peisajele de la munte erau extraordianare, chiar ramaneam muti pe alocuri, si nu am putut sa nu ma gandesc la faptul ca oamenii care traiesc in satele acelea cu privelisti fabuloase sunt atat de obisnuiti cu ele incat nu le mai apreciaza asa cum am facut-o noi... pentru ei, ele sunt doar piese din puzzle-ul aranjat al vietii lor, la fel cum Bucurestiul este pentru noi doar o obisnuinta de multi ani de zile...
Desi mi-a placut la munte, nu stiu de ce de-abia asteptam sa ma intorc acasa... asta e dubios, pentru ca eu de felul meu sunt omul cel mai trist pe drumul de intoarcere spre casa... mereu imi doresc sa oprim cat mai mult, sa fie aglomerat, numai sa ajung acasa cat mai tarziu... practic trag de fiecare calatorie pe care o fac, cat de mult pot... da, imi plac drumurile si calatoriile, pentru ca acolo totul pare diferit, poate de la loc, poate de la aer, poate de la cine stie ce altceva... si varietatea imi face viata frumoasa si plina... deci cum ar putea sa nu imi placa?!
Deci copii, ce facem week-end-ul viitor?! Pe unde mai adorm si eu la 10 jumate seara? :))

11 puncte

Acum ceva timp am jucat cu copiii mei un joc... fiecare a spus lucrurile pe care le are in viata si care ii insotesc orice s-ar intampla, lucuri care ne fac sa zambim si sa fim recunoscatori.
Le voi scrie si aici, pentru ca am fost foarte mandra de lista mea de atunci.

1. a existat Romulus in viata mea
2. primesc constant provocari interesante, de la oameni diversi si daca nu le primesc mi le creez singura
3. am 5 prieteni buni, plus inca o tona care au potential sa ajunga printre cei de suflet
4. rad mult, prost si fara rost
5. reusesc sa ajung la rezultate mereu, indiferent de cat timp imi ia sau cat de greu imi este pe parcurs...chestie testata dintotdeauna
6. de fiecare data cand imi este greu apare ceva care sa ma scoata din starile grele
7. am creier si imi place sa il folosesc cat mai mult si in chestii cat mai variate (de aici decurge evident si faptul ca reusesc sa ma inconjor de oameni la fel...)
8. nu exista sa nu imi reuseasca ceva pe plan profesional daca imi pun mintea
9. reusesc sa am o influenta asupra celor din jur, mai ales asupra celor care ma intereseaza sau conteaza, dar nu numai... 
10. am inceput sa scriu si unii zic ca imi si iese... nu ma asteptam :P
11. nu fac parte din societate la nivelul general acceptat... ma prefer cu dubiosenii si stari contradictorii decat liniara, conformista si conventionala

Apoi am pus o problema, de fapt doua: 1. ordinea in care am scris lucrurile este importanta sau nu?! Raspunsul mi-l dadusem deja singura... evident ca este importanta, pentru ca intotdeauna ne raportam la lucrurile din viata noastra in ordinea importantei lor pentru noi. Dupa ce mi-am dat seama de asta, as fi vrut sa schimb ordinea celor 11, ca sa vad daca lista mi se mai pare corecta, dar nu am facut-o, pentru ca oricum stiu raspunsul deja...
A 2-a problema era daca lucrurile chiar stau asa cum le-am scris... in conditiile in care fiecare dintre noi suntem subiectivi, mai ales in ceea ce ne priveste pe noi insine, este posibil ca unele din cele 11 puncte sa fie numai in imaginatia mea... dar pana la urma, mai conteaza?! Daca ele ma fac fericita si recunoscatoare, atunci pot sa ramana toate in lista, indiferent daca ceilalti le percep ca adevarate sau nu ... contez eu si felul in care ma raportez eu la ele...

O poveste

Sa va spun o poveste.

A fost odata o fata, Maia sa ii spunem, careia ii placeau provocarile si jocurile mai mult decat orice si care la un moment dat a pierdut provocarea suprema... Si a fost trista, si a ramas goala inauntru, si nu a mai interesat-o nimic pentru un timp...

Dar cum timpul vindeca orice, intr-o zi si-a dat seama ca nu mai era nici trista si nici goala... si atunci a inceput sa fie iar nebuna si ametita, sa se bucure de orice lucru marunt, sa se indragosteasca pentru cate 2 saptamani (in stilul caracteristic), sa rada din orice si oricand, sa se entuziasmeze de orice... si cateodata sa se gandeasca si la pierderea ei...

A evoluat pe toate planurile, si-a atins scopurile, oricat ar fi muncit pentru ele si oricata energie i-ar fi luat, a cunoscut lume multa si frumoasa, a vazut locuri superbe, si-a facut prieteni noi si a consolidat prietenii vechi, a refacut o casa dupa lupte seculare cu zugravii nepriceputi si banii insuficienti. Si a fost extrem de mandra ca i-a reusit (inca nu total, dar se ajunge si acolo). Maia a vorbit mult despre orice, a analizat orice si a ajuns  la concluzii... despre ea si ceilalti; bune sau proaste, au fost concluziile ei si si le-a asumat de fiecare data.

A fost fericita cand copiii din viata ei au facut-o sa rada sau au tinut-o in brate cand i-a fost greu, a fost rautacioasa cand a simtit asta, a ajutat fara sa i se ceara ajutorul si a plans cand nu ieseau lucrurile cum voia ea sau cand amintirea pierderii provocarii supreme o coplesea. 

Un singur lucru nu a vazut ea: motivul pentru care nu poate sa renunte la provocari, din ce in ce mai multe si mai mari: pierzand provocarea suprema, avea nevoie de una care sa o depaseasca pe aceea si pe care sa o castige... Dar nu avea cum sa castige provocarea suprema pentru ca nu a depins nici o secunda de ea, ci de destin... si nici nu avea cum sa aiba vreo provocare mai mare, pur si simplu pentru ca nu exista una...

Maia s-a revoltat pentru multe lucruri, s-a decis ca trebuie sa se cunoasca pe ea in profunzime pentru a putea sa fie linistita... si s-a cunoscut, dar nu s-a linistit. Si de multe ori a avut nevoie de liniste, dar nu putea sa ajunga acolo pentru ca avea prea multe personalitati care se bateau cap in cap... fiecare voia ceva, de cele mai multe ori opus celorlalte si atunci vulcanul interior erupea si se lasa cu lava fierbinte.

Si-a dat seama ca fiecare om important din viata ei a marcat-o si ca ea este un amestec de amprente: ale oamenilor, ale locurilor si evenimentelor... toate mulate pe ADN-ul ei unic. Si a vazut ca rezultatul ii place... cu toate dubioseniile ei, ii place.. si nu vrea sa fie altfel, pentru ca este bine asa. Asa simte ca traieste, ca are lucruri de facut cu ea si cu relatiile ei, ca are provocari de castigat si oameni de cucerit.

Maia nu ar vrea ca lucrurile sa stea altfel, desi are momente cand spune exact contrariul, pentru ca simte ca nu mai poate... dar poate in continuare si ii place asa. :) Da, umbla prin viata ei, se pierde si se regaseste, o ia pe poteci luminoase sau intunecate, dar de fiecare data necunoscute, urca pe munti inalti si coboara in vai adanci pentru ca asa e in viata, si cu suisuri, si cu coborasuri.

Maia sunt eu si asta e o parte din povestea mea care a inceput pe 31 mai 2008... povestea nu este in nici un caz trista, desi asa ar putea parea... am zambit cand am scris-o si am scris-o crezand fiecare cuvant din ea... peste 365 de zile o sa apara si un update al ei, pentru ca sunt foarte curioasa daca o sa se schimbe radical ceva in viata Maiei. Curiozitatea cea mai mare este daca pana atunci va reusi sa inteleaga faptul ca nu are cum sa primeasca o provocare mai mare decat cea de pe 31 mai 2008... si din momentul acela sa continue sa se joace, dar stiind ca jocurile sunt facute doar pentru distractie si evolutie personala, nu pentru a demonstra nimic, nici ei si nici celorlalti, ci pentru a ne face fericiti ...

Parfum de locuri familiare

Ma intrebam de ce oamenii se simt cel mai bine in locurile cunoscute?! Siguranta pe care ti-o da familiarul, nevoia de apartenenta la ceva, desi poate nu important pentru noi? Eu intotdeuana ma simt bine cand ma duc in locuri familiare, cand ma intorc in locuri unde nu am mai fost de foarte mult timp. De fiecare data am aceeasi senzatie pe care o aveam cand mergeam acolo. Chiar daca au trecut ani de zile, locurile acelea au parfumul de altadata: al copilariei, al adolescentei, al unei iubiri sau prietenii, depinde de loc...
Asociez locurile cu sentimente, cu senzatii, fie ele pozitive sau negative. Spre exemplu, iarna si fetele mele inseamna acasa la mine cu fresh de orice, numai portocalele fiind constante. Ni se intampla foarte des iarna sa mergem la mine si de fiecare data stam la o cana de vorba, un platou de ras si un pahar cu fresh. Mi-e dor de fresh cu fetele mele. Ideea este ca vara asta nu am mers nici o data la mine sa facem asta... pentru ca pur si simplu asociem fresh-ul cu iarna: cu noi imbracate gros, cu aragazul pornit si usa deschisa ca sa iasa fumul de tigara... cateodata cu o ceasca de cafea si zatul aferent, altadata cu problemele uneia dintre noi, de cele mai multe ori cu gura pana la urechi, intotdeauna cu suc de fructe facut ”a l'instant”. De-abia astept joi cand o sa fac din nou asta cu fetele mele... sper doar sa intram in aceeasi atmosfera, desi inca nu este frig afara. Oricum avem lucruri de dezbatut si motive sa radem, asa ca bine tot iese :)

Desi m-am mutat de mai mult de un an, pentru mine centrul universului este tot Foisorul. Acolo merg cu copiii mei cand nu avem unde merge sau nu ne vine nici o alta idee interesanta (ori in cafenele, ori la unul din ei acasa). Nici o secunda nu m-am gandit pana acum ca as putea iesi la cafea pe unde stau eu... Sa nu ma intelegeti gresit,  la mine acasa chiar sunt acasa (cu tot ce inseamna asta), dar cartierul nu este acasa... Foisorul este acasa pentru mine, acolo e cald, e familiar, acolo am ras si acolo am vorbit despre problemele mele de cele mai multe ori prostesti. Am facut aceleasi lucruri si in alte locuri, cu aceeasi oameni... dar nu stiu de ce, pentru mine tot Foisorul este acasa... Poate la un moment dat o sa imi dau seama de ce anume...
Da, am povesti din fiecare loc in care am fost, asociez locuri cu oameni si emotii... acum mi-e dor sa merg ”La copaci”, terasa unde mergeam acum 3-4 ani cu copiii mei... dar deja nu mai suntem aceeasi care mergeam acolo, nu mai sunt aceleasi relatiile si oameni... dar in momentul asta imi doresc sa retraiesc sentimentul de ”La copaci”...

Daca

As fi un animal, mi-ar placea sa fiu pantera

As fi o pasare, mi-ar placea sa fiu vultur

As fi un anotimp, mi-ar placea sa fiu primavara

As fi o melodie, mi-ar placea sa fiu ”Enjoy the ride”

As fi planeta, mi-ar placea sa fiu Marte

As fi zeu, mi-ar placea sa fiu Atena

As fi o insecta, mi-ar placea sa fiu fluture

As fi un fenomen al naturii, mi-ar placea sa fiu tornada

As fi un dezastru natural, mi-ar placea sa fiu tsunami

As fi un nume, mi-ar placea sa fiu Maia

As fi un sentiment, mi-ar placea sa fiu extazul

As fi o parte a corpului, mi-ar placea sa fiu buzele

As fi un eveniment, mi-ar placea sa fiu nasterea

As fi o planta, mi-ar placea sa fiu macul

As fi o relatie, mi-ar placea sa fiu prietenia

As fi un defect, mi-ar placea sa fiu inconstanta

As fi o culoare, mi-ar placea sa fiu alb

As fi o persoana, mi-ar placea sa fiu eu

As fi un gust, mi-ar placea sa fiu picant

As fi un joc, mi-ar placea sa fiu sah

As fi o apa, mi-ar placea sa fiu cascada

As fi o poveste, mi-ar placea sa fiu ”Micul print”

As fi un material, mi-ar placea sa fiu in

As fi o slabiciune, mi-ar placea sa fiu sexualitate exacerbata

As fi o utopie, mi-ar placea sa fiu libertatea absoluta

As fi un talent, mi-ar placea sa fiu scrisul

As fi o limba, mi-ar placea sa fiu limbajul trupului

As fi o privire, mi-ar placea sa fiu profunzimea

As fi o senzatie, mi-ar placea sa fiu gheata

As fi un dans, mi-ar placea sa fiu tango

As fi o amintire, mi-ar placea sa fiu Ro

As fi un element, mi-ar placea sa fiu foc

Ajutor... singura se pare ca nu pot

Am atatea planuri, vreau sa fac atatea lucruri, si asta de cateva luni bune, dar nu reusesc... si este vorba numai de lucruri mici, care tin strict de mine... dar pur si simplu nu reusesc. 

Pe lista sunt lucruri banale, cum ar fi: sa pun autocolant pe dulapul meu ”vintage” din bucatarie (care acum este cam albastru, cu urate tente de galben pui si bej), sa im fac un tablou pentru hol (dorinta mea ar fi sa il pictez, dar am si o idee de tablou din pietre de rau si o promisiune de la un prieten ca o sa il faca el... da, probabil o sa il fac eu la un moment dat). De asemenea, as vrea sa ma duc sa imi cumpar perdele si draperii, sa revad ”Lie to me” si sa recitesc cartile de limbajul trupului pe care le am, pentru a putea in sfarsit sa incep proiectul pe care doresc sa il realizez (copilul meu virtual), sa ma intalnesc cu toti prietenii pe care nu i-am mai vazut de ceva timp, sa citesc mai mult... Si lista poate continua in acelasi stil...

Ei bine, acum vine problema: imi doresc foarte mult sa fac toate lucrurile astea, dar sunt paralizata... da, pur si simplu nu pot sa ma misc din loc. Stau in fata calculatorului sau pierd vremea in orice alt fel, care de multe ori nu ma satisface nici macar momentan si nu reusesc sa ma mobilizez pentru lucruri care mi-ar aduce zambetul ametit pe buze. 

De ce, ma intreb eu acum... cred ca am si un raspuns. Nu am liniste interioara, sunt un tumult comtinuu, sunt cand fericita (doar la nivel superficial, bineinteles), cand deprimata sau trista, cand ganditoare si dezamagita, cand plina de o energie si de un chef nebun de a face lucruri pe care pana la urma nu ajung sa le fac... 

Deja mi se pare ca totul devine prea complicat, ca eu devin de neinteles pana si pentru mine, deja simt ca nu mai am nici chef si nici putere sa stau sa lupt cu mine in fiecare zi. M-am cam plictisit de aceleasi placi vechi si uzate, de aceleasi capricii si de nehotararea care ma insoteste zilnic. M-am saturat sa tot astept ceva, ceva ce nici macar nu pot sa definesc... da, astept si nu stiu ce astept. In conditiile in care totul tine de mine, schimbarea de care am nevoie tine de mine eu stau si astept... pentru ca pur si simplu nu pot sa ma misc. 

Cred ca am nevoie sa ma linistesc in interior, sa imi gasesc un loc al meu in care sa fiu in siguranta... si nu reusesc orice as face. Ieri mi-a zis o prietena ca traiesc exact ca la 16 ani... si poate are dreptate. Pe de o parte simt ca ma maturizez si cresc intrucatva, pe de alta parte am acelasi comportament si trec prin aceleasi experiente si dubii ca o pustoaica de 16 ani... Problema este ca la 16 ani nu gandeam ca acum... si comportamentul de atunci nu se mai potriveste deloc cu cea care sunt acum... de asta si tumultul, si nehotararea, si lipsa de constanta... si toate celelalte lucruri care ma scot din minti la mine...

Mi-am dat seama ca singura nu pot, azi mi-e dor de Ro mai mult decat oricand, azi am nevoie de el sa imi dea un sut in fund ca sa imi revin... da, acum 2 ani si ceva mi-am pierdut reperul, centrul de siguranta... si de atunci sunt ratacita si nu ma regasesc... ma reinventez constant, ma imaginez si ma pozitionez in tot felul de scenarii, probabil in speranta ca unul mi se va potrivi la un moment dat... dar nici unul nu este al meu. Toate sunt pentru altii sau ale altora...

Am multi prieteni cu care vorbesc si de la care iau cate ceva ca sa umplu lipsa reperului absolut care a fost Ro... si in unele perioade reusesc sa umplu golul, dar acum nu stiu daca toti copiii mei cumulati pot sa il inlocuiasca pe el... da, am nevoie de ajutor ca sa ma gasesc, sa ma definesc si sa ma plasez undeva in spatiu... si el nu mai este aici, dar sunt ceilalti... si totusi?!Unde si cine sunt eu? De ce nu stau cuminte macar putin? Chiar am nevoie de asta...

Sa imi dea si mie cineva un ghiont, macar sa ma apuc de lista mea de lucruri telurice pe care vreau sa le fac... poate daca ma apuc de ele, o sa ma apuc si de mine... dar asa singura chiar nu pot... ma ajutati putin asa?!... poate un bobarnac e suficient, poate ajunge o imbratisare sau o dovada de incredere si apropiere... nu as sti sa spun acum...

De ce ai minti fara motiv?!

Nu as fi zis ca o scriu inca un post astazi, dar pana la urma am facut blogul asta cu scopul de a-mi pune pe ”hartie” gandurile.
Pana acum ziua asta a fost foarte tare!!! Chiar am fost cu zambetul pe buze, fara nici un motiv concret.
Acum insa, sunt extrem de nervoasa... tocmai am aflat ceva care m-a umplut de nervi (da, sunt ca un vulcan in eruptie!!!). In nici un caz nu este ceva important sau care sa conteze in vreun fel in viata mea... insa am aflat ca am fost mintita din nou... si nu suport asta!!!!!! Deloc, de la nimeni, sub nici un motiv!!!!
Eu inca nu pot sa inteleg cu adevarat de ce mint oamenii, mai ales cand nu au motiv... ceea ce am aflat acum este pur si simplu o minciuna fara rost, care nu cred ca a fost generata decat de un orgoliu absolut prostesc (cu mult mai prostesc decat al meu... and that says a lot!).
De ce le e unor oameni frica sau rusine sa isi asume statutul? Este chiar atat de grav sa fii singur, sa nu ai o relatie?! De ce ai minti cu asa ceva? Probabil mai mult de jumatate din populatia planetei este singura... deci stai linistit, my friend, nu esti unic si nici nu ai de ce sa faci o poveste cum ca ai fi intr-o relatie... Si atunci de ce sa minti?! Chiar asa de rusinos este? Chiar era nevoie sa imi arati ceea ce tu crezi ca ar fi superioritate fata de mine (ca tu ai o relatie stabila si eu nu)?! Ei bine, in ochii mei in momentul asta esti zero... pacat de tine, chiar ai potential... Si acum imi e doar scarba de tine... si ca sa citez un clasic in viata (adica pe mine :P): ”esti doar vomitiv...”
Trecand peste morala plina de scarba pe care am simtit sa o fac, nu pot sa nu ma intreb totusi, de unde nevoia asta a oamenilor de a se simti parte dintr-o relatie, desi uneori relatiile sau persoanele respective nu sunt in nici un caz ceea ce ne dorim, sau ceea ce ne face sa functionam? Sunt de acord ca nu ne-am nascut ca sa fim singuri, dar chiar sa intram cu buna stiinta in niste relatii care nu ne fac fericiti, decat poate aparent? Ce castigam din asta? Recunoasterea sociala a normalitatii noastre?!
Eu vad 2 rele aici. Prima: nevoia de recunoastere sociala (a unei societati care de obicei ne da in cap si ne constrange) si a 2-a, ideea de normalitate (pentru mine normal nu este neaparat bun, mai ales ceea ce este normal pentru socialul din jur). Da, eu nu vreau sa fiu normala, nu vreau sa am relatii doar de ochii celorlalti, ca sa nu ma simt singura sau privata de apreciere (apreciere pe care oricum o pot gasi oricand in orice alte parti). Eu vreau o relatie care sa ma implineasca, sa ma provoace, pentru care sa vreau sa lupt in fiecare clipa si care sa ma faca sa vibrez din toate punctele de vedere... in my book easy is boring si daca ma plictisesc plec fara sa ma uit inapoi...
Asa ca voi cei care aveti relatii doar de fatada sau din cine stie ce motive... mai ganditi-va... chiar va fac fericiti aceste substitute?! Pe mine clar nu m-ar face, but this is just me and I don't settle...
Si revenind la minciuna... shame on you...daaaa, chiar sunt nervoasa acum...

Ce bineeeeeee e

M-am trezit de dimineata cu un sooooomn de nu pot sa il descriu (dubios, pentru ca am dormit destul... cred ca aseara Osho mi-a asasinat creierul mai mult deca credeam...). Si cu toate astea sunt uber happy, fara motiv. Dar nu simt o fericire energica, asa cum mi se intampla de obicei, ci sunt linistita. Zambesc in sinea mea, as vrea sa fac multe, dar nu am energie suficienta ca sa fac tot ce imi doresc.
M-am trezit plina de speranta, de vise ciudate, dar realizabile, cu o stare de bine... da, pur si simplu o stare de bine, pe care nu pot sa o explic, care nu a fost generata de nimic anume, care nu stiu daca si cat o sa dureze, pe care nu vreau nici sa o inteleg, nici sa o descriu, ci doar sa o simt. Stau cu ochii mici de somn, scriu si imi vine sa explodez de cat bine simt pe interior.
Da, este una din starile mele... poate una dintre cele mai frumoase, dar care nu ma satisface pe deplin, pentru simplul motiv ca nu am energie sa o exploatez la maxim (azi chiar am un pitic pus pe Osho, norisorul alb al vietii....).
Beau o cafea si ma uit la broasca mea feng-shui care se uita si ea la mine. Doamne cat de urata este... si cum ma face sa rad in momentul asta... da, astazi se pare ca ma bucur si de broaste urate din metal cu ochii rosii :)). O simt cum se uita la mine cu o expresie de nervi... na, in feng-shui ea este cu banii si acum trebuie sa produca... nu e tocmai usor la cum ma cunosc pe mine :))
Jap jap Carmen, mai si munceste putin te rog....
Ce bine ma simt, I wanna shout it to the world!

Stealing friends

Mi-am dat seama de curand ca ”fur” prieteni...bine, nu fur in sensul strict, ci mi-i fac prieteni pe oamenii pe care ii cunosc prin prietenii mei. Acum cateva zile eram la mine cu o parte din copiii mei, si uitandu-ma la ei, mi-am dat seama ca nici unul dintre ei nu era la baza prietenul meu, ci au aparut in viata mea prin altii, nu de la mine putere. Toti devenisera copii mei in timp, dupa ce i-am cunoscut printr-unul sau altul din prietenii mei... si acum sunt prietenii mei cu tot ce reprezinta cuvantul (in my book).
In momentul in care am avut revelatia asta am inceput sa zambesc... I was happy that I did that. Unii oameni considera ca au suficienti prieteni si atunci nu sunt interesati sa cunoasca oameni noi (pe care sa ii transforme in prieteni)... eu nu, eu imi doresc din ce in ce mai multi prieteni, prieteni buni cu care sa rad, sa ma joc, sa ies si sa vorbesc ”mult, prost si fara rost”, cu care sa construiesc relatii de prietenie mai dubioase sau mai traditionale, in functie de cum este fiecare dintre ei. Am carnetel de prieteni si fac constant update-uri.
Sa definesc putin termenul prieten pentru mine: nu ma refer la cunostinte sau amici, la oameni cu care vorbesc sporadic si la care nu ma gandesc decat atunci cand ne vedem, ci la copiii care imi ”rasar” in minte cand nici nu ma astept, la cei cu care simt nevoia sa vorbesc si sa ma vad des, pe care imi doresc sa ii ajut si sa ma ajute cand am nevoie, sa fac parte din viata lor si ei din viata mea constant. Prietenii pentru mine sunt oamenii care ma cunosc fara sa fiu nevoita sa le spun tot sau sa ma descriu mereu, care sunt atenti la mine ca persoana si imi accepta cele multe defecte, care ma intuiesc si cand sunt bine si cand sunt rau (da, stiu ca poate cer cam mult, dar si eu fac la fel cu cei pe care conteaza... si recunosc ca am nevoie de reciprocitate ca sa fiu bine intr-o relatie). Toate astea, plus o fraza pe care am gasit-o nu mai stiu pe unde: Friendship isn't a big thing - it's a million little things.

Numai vara asta am mai pus eticheta de prieten pe fruntea a inca 3 copii... e suficient sau nu?! Nu stiu si nici nu conteaza... daca reusesc sa ii fac sa si ramana cu mine este foarte tare... si la cum ma cunosc, o sa fac ”eforturi” ca sa ii pastrez... si probabil o sa imi si iasa, asa ca imi pare rau pentru voi copii daca nu vreti sa ramaneti... deja nu prea mai e dupa voi.
Pana una alta, m-am trezit cu voi in cap, zambind la ideea de prietenie si de oameni la care tin si care, cel putin aparent, tin si ei la mine, fiecare in felul lor, si care imi si arata asta, fiecare cum poate (na, acum trebuie sa recunosc ca pe unii din ei trebuie sa ii impulsionez si cateodata ma enerveaza asta, dar atat timp cat functioneaza pe termen lung este ok).
Let the friends come to me, avem un carnetel de umplut pana la refuz :)

Let the only reason for friendship be friendship

In ultima perioada multe dintre gandurile, eforturile si actiunile mele se indreapta inspre prieteni si inspre ideea de prietenie. Ma gandeam ca eu simt altceva pentru fiecare dintre prietenii mei, iau de la fiecare din ei anumite lucruri, ma raportez altfel la fiecare. Acum nu stiu sigur daca fac asa datorita lor, a felului lor de a fi sau pur si simplu datorita mie si a felului in care ii vad eu pe ei si a ceea ce imi doresc de la ei si de la prietenia noastra.
Este normal sa simti altfel si altceva pentru fiecare persoana in parte?! Pana la urma ”prieten” este un termen generic, ce caracterizeaza o anumita categorie de oameni din viata noastra. Dar eu nu pot sa incadrez prieteniile pe care le am intr-un termen generic. Daca ar fi sa definesc prietenia mea cu cei din jur nu as putea... exista prietenii care intra in definitia clasica si prietenii pentru care ar trebui inventata o noua definitie in dictionar. 
In jurul meu am observat si oameni pentru care ideea de prieten inseamna acelasi lucru oricare ar fi prietenul la care se raporteaza, dar si oameni care, la fel ca si mine, reinterpreteaza ideea de prietenie. 
Acum ma intreb daca asta se intampla pentru ca exista oameni capabili sa simta mai mult, mai profund si mai divers, sau pur si simplu pentru ca unora din noi, cei din jur ne exprima lucruri chiar atat de diferite incat nu poti sa te raportezi la ei toti in acelasi mod. 
Cred totusi ca este vorba de cei din jur, de felul in care sunt construiti ei... cred ca pe mine ceilalti ma fac sa ma raportez diferit, nu eu... pana la urma ei imi inspira tipuri diferite de sentimente, pentru ca si prieteniile sunt diferite, unele mai clasice, unele foarte sucite si reinterpretate, bazate pe niste principii care practic nu au nici o legatura cu prietenia, dar care creaza legaturi foarte puternice si apropie oamenii mai mult decat ideea de prieten clasic. Da, trebuie sa recunosc ca pe mine ma atrag foarte mult lucrurile si oamenii care ies din normalitate: cu cat mai sucit, cu atat mai bine, cu cat mai reinterpretat, cu atat mai challenge-ing. Si totusi, tin extrem de mult la toti prietenii mei apropiati, indiferent daca prietenia noastra este clasica sau nu. Desi ma raportez la ei diferit, ii iubesc pe toti la fel de mult, numai ca diferit...
Una din problemele mele este faptul ca uneori prieteniile sunt unilaterale. De multe ori cei pe care ii consideram prieteni nu simt acelasi lucru fata de noi... si din punctul meu de vedere o relatie de prietenie implica reciprocitate. E suficient sa ne uitam in jurul nostru si o sa vedem ca foarte multe dintre prieteniile pe care le vedem sunt generate de diferite interese... eu tot timpul am gandit prietenia si mi-am dorit-o ca pe o relatie fara nici un interes...pur si simplu doi oameni care se inteleg, carora le place sa petreaca timp impreuna, sa se distreze si sa se ajute fara un motiv ascuns... let the only reason for friendship be friendship... could that happen?!
Oricum, mi-am dat seama ca am si prieteni buni si prieteni ”rai”... si vreau ca in viata mea sa ii pastrez pe cei buni, oricat de suciti ar fi ei si prietenia noastra... am avut si confirmari in ultimul timp, am vazut si infirmari de-a lungul vietii... si acum se pare ca am inceput sa discern intre ce este ok in viata mea si ce nu (din punctul asta de vedere cel putin)... si continui sa am nevoie de confirmari de la prietenii mei, pentru ca na, asa sunt si asta vreau in momentul asta de tranzitie... 
For all my friends out there... I love you guys... differently, but I love you :)

Si daca cineva mi-ar putea citi gandurile?

Ce-ar fi daca ceilalti ar reusi sa ne citeasca gandurile? Cred ca fiecare dintre noi avem ganduri si idei ascunse de fiecare data cand purtam o conversatie, lucruri pe care nu le spunem fie pentru ca nu putem, fie pentru ca nu vrem. Asa ca niciodata in viata nu se poate vorbi de sinceritate absoluta. Si atunci, ma gandesc de ce ne deranjeaza uneori atat de mult cand ceilalti nu sunt complet cinstiti cu noi? Pana la urma nici noi nu suntem, cateodata nici macar fata de noi insine. Chiar atat de frica sa ne fie incat nu ne putem asuma nici macar in fata noastra ceea ce gandim, simtim si ne dorim?! Mda, cam multa lasitate in viata fiecaruia dintre noi... culmea este ca din asta numai noi pierdem pana la urma...

Si totusi, daca ceilalti ar resui sa imi citeasca gandurile, atunci m-as simti dezgolita, neprotejata si vulnerabila intr-un mediu ostil... chiar daca este vorba numai despre cele mai apropiate persoane din jurul meu, ideea de a ma dezvalui total imi produce panica... dupa cum mi-a spus un prieten de curand: simt ca spui foarte multe si totusi nu spui la fel de multe pe cate spui... si lucrurile cam asa stau. As vrea sa pot spune tot, dar imi convine mai mult sa nu spun multe, sunt mai aparata... da, ma apar prin ganduri ascunse, prin negari ale unor fapte evidente uneori, prin refuzul de a accepta diverse lucruri... toti facem asta, toti ne ascundem in spatele perdelelor de ganduri si idei pe care le avem si care ne fac sa ne simtim in siguranta. 

Tocmai ascult o melodie care spune”did you leave the best with the words you don't say”... si cum de felul meu nu prea cred in coincidente, nu pot sa nu ma intreb cat de adevarata este ideea asta?! Oricum, mi se pare ca o actiune cu rezultate proaste este preferabila unei inactiuni. Si cand imi reprim dorinta de a spune anumite lucruri, oare asta nu este exact inactiunea care nu aduce nici un rezultat!? Fie el pozitiv sau negativ? Si totusi, toti trebuie sa discernem exact ce vrem si ce nu vrem sa spunem, pentru ca personal cred cu tarie ca nu totul trebuie spus.

Sunt constienta ca poate ar trebui sa spun mai multe, sa imi exprim starile mai exact si mai pe intelesul celor din jur (ca sa pot fi eu mai inteleasa ca si om si ca sa fiu sincera la modul absolut), dar ma simt confortabil sa pastrez o parte din mine si din lumea mea inchisa in capul si inima mea. Fiecare are nevoie de spatiul si locul lui propriu unde nimeni nu poate avea vreodata acces, si am ales ca al meu sa fie anumite idei si ganduri pe care nu imi doresc sa le verbalizez, pentru ca poate si-ar pierde din substanta daca ar pluti in aer ca si cuvinte spuse...

Am uneori discutii cu cei din jur, ma gandesc la anumite lucruri pe care nu vreau sa le spun, ma uit in ochii interlocutorilor mei si ma gandesc daca ei percep la vreun nivel, oricat de bazal, exact ceea ce imi trece mie prin minte in momentul acela. Si cateodata privirea celorlalti este atat de patrunzatoare incat parca darama zidurile pe care le-am ridicat si ma face sa ma simt goala in furtuna, desi probabil nimeni nu isi da seama cam la ce ma gandesc eu intr-adevar. Ei bine, acela este momentul in care imi dau seama ca de fapt nu vreau sa spun tot, pentru ca panica pe care o creaza in mine astfel de priviri si constientizari este ceva ce nu cred ca putea suporta pe termen nelimitat. Numai ideea ca cei din jur ar putea ajunge pana in profunzimea personalitatii mele ma paralizeaza... 

Cu toate astea, uneori imi doresc ca cei din jur sa imi citeasca gandurile, pentru a simti apropierea mea fata de ei si a lor fata de mine. Dar stiu ca am nevoie de spatiul meu personal si am nevoie sa aleg eu ce spun si ce nu spun... o fi pentru ca vreau sa ma simt stapana pe viata mea in conditiile in care in fiecare zi, fiecare dintre noi este pana la un punct tributar relatiilor cu cei din jur?! Sau este doar frica de a ma dezvalui toata? Oricum nu conteaza, pentru ca vreau sa pastrez anumite lucruri numai pentru mine...

Sometimes the moment just feels great

Am fost la meci cu niste prieteni si am baut 2 beri... de la de prima se vedea deja diferenta... nu cred ca am vorbit pana acum de ”privirea mea senina si cretina”. Ma rog, ea apare in alt context, despre care poate o sa vorbesc la un moment dat, dar azi a aparut ca o reactie la bere (Ursus rules tonight!). Am ras mult, prost si fara rost, am facut glume si m-am distrat stilul ”old Carmen” (yey, imi iese in final, sa vedem si pentru cat timp...).
Acum sunt acasa si ascult cea mai tare muzica ever... desi clar nu este cea mai tare, eu sunt subiectiva... este muzica pe care o canta cineva de care se pare ca imi place... ma tot trezesc gandindu-ma la el, ascultand cele cateva cantece pe care mi le-a trimis acum 2-3 zile. Nu stiu de unde si de ce m-a apucat, nici cat o sa dureze, dar e frumoasa senzatia... ma face sa zambesc (recunosc ca in momentul asta nu stiu daca este de la bere sau doar de la el... si nici nu conteaza, le asociez pe cele 2).
Nu am planuri pentru maine, nu stiu cum o sa fie, ce o sa se intample sau ce o sa vreau, dar ce se intampla acum este genial. Zambesc, ascult ”Me levar” (Take me) si am chef sa dansez putin...
Motivul pentru care am scris pe blog acum?! Imi tot doresc de ceva timp sa scriu lucruri caracteristice personalitatii mele acum ceva timp si tot nu imi iese. Un prieten mi-a sugerat sa scriu dupa ce am baut ceva, spre exemplu... Nu stiu exact ce si cum iese, dar o sa imi dau seama recitind postul la un moment dat...
In momentul asta vreau sa vorbesc cu brazilianul ”vietii”  si sa imi trimita flori pe mess... nu e online, dar nu e nici o problema... ascult ”Me levar” and that's enough for the night ...
In sfarsit vad si eu un lucru tipic vechii eu, pe care nu vreau sa o pierd, ci doar sa o upgradez cu ceva profunzime si esente noi si necunoscute... da, se pare ca sunt inca aici si asta ma face fericita... I think I'm getting somewhere... sunt ametitaaaaaaa (si nu, nu e de la bere, ci de la starea mea naturala) :)

Gandurile au o vibratie universala

Gandurile au o vibratie universala... am auzit de curand asta si mi-a placut la maxim. Si lucrurile cam asa stau in fapt.
Cand am fost la mare a fost ploaie de stele, am vazut 2 stele cazatoare si evident mi-am pus 2 dorinte. Prima s-a indeplinit chiar in ziua aceea si a 2-a, la care sincer nu ma asteptam sa se intample, s-a indeplinit si ea.
Si cum nu totul poate fi frumos in paradis, desi dorintele s-au implinit, practic indeplinirea lor a fost absolut reinterpretata fata de ideile mele initiale...
Sa explic putin: am avut 2 dorinte, acum am doua intamplari, dorintele mele indeplinite, doar ca nu a fost exact la ce m-am asteptat cand mi-am dorit lucrurile respective. Si nu pot sa spun in nici un caz ca nu s-au implinit...pentru ca ele sunt acolo, absolut cum am spus eu. Cum am spus eu, nu cum am gandit eu intr-adevar. A fost ca si cum mi-as fi dorit o masina si am primit cadou o masinuta de jucarie. Teoretic dorinta s-a indeplinit, dar practic?! Ei bine practic, nu am stiu cum sa cer, ce sa imi doresc... modul in care mi-am exprimat dorinta a lasat loc de interpretari... si stelele cazatoare mi-au dat ceea ce am spus ca imi doresc, doar ca au interpretat in felul lor dorinta mea... ma gandeam ca numai noi oamenii interpretam, dar se pare ca si universul face acelasi lucru...
Se pare ca da, gandurile au o vibratie universala, in momentul in care le gandim, ele pleaca intr-un loc si raman acolo pana cand la un moment dat se intorc spre noi. Universul conspira pentru noi si totodata impotriva noastra. Este ca un joc in care noi castigam sau pierdem. Depinde numai de noi pana la urma. Daca nu lasam nici o portita de scapare sau interpretare universului, atunci vom avea ceea ce ne dorim. Am ajuns la concluzia ca pentru ca dorintele sa ti se indeplineasca trebuie sa le exprimi cu toate substraturile lor.
Mi s-au indeplinit cele 2 dorinte... si totusi nu s-au implinit.... ei bine, data viitoare o sa stiu cum sa ma exprim si cum sa imi doresc... pana la urma este perfect daca invatam din experiente. Nu am pierdut nimic, dar totusi puteam sa castig mai mult daca stiam cum sa imi doresc... To be continued cu urmatoarea ploaie de stele... Cate sanse sa ii si las universului in viata asta?!

baby on the way

i've just got a new and absolutely thrilling idea that might just get me out of the state I am in these days...
it's a lot of hard work and a long term plan, but when I will get there, my ”baby” will be born...
as avea nevoie si de cineva care sa ma ajute, sa ma impinga putin cand o sa ma apuce lenea sau greul si sa fie partas la sarcina, travaliu si crestere....
nu stiu de ce am scris in engleza, dar un copil se va naste in curand si asta ma face fericita...primul meu copil... virtual, not to worry ;))
I feel excited!!!

gandirea ca si talent

Acum vreo saptamana aveam o discutie cu o prietena si ii spuneam ca mi-as dori sa am si eu un talent: sa pictez, sa cant, sa fotografiez sau orice altceva... si imi pare rau ca nu am si nici nu stiu cum as putea sa dezvolt asa ceva pentru ca eu cred ca talentul exista sau nu, nu il poti educa decat daca exista nativ... si ea mi-a spus ceva atunci, care mi-a ramas in minte si m-a facut sa zambesc (inca zambesc de fiecare data cand ma gandesc la asta).
Mi-a spus ca eu am un talent... si anume faptul ca gandesc. Si nu se referea la gandirea de zi cu zi pe care o folosim toti in activitatile noastre, pentru a lua decizii sau pentru orice lucruri curente. Nu, vorbea de faptul ca eu gandesc peste nivelul acela, gandesc orice altceva as face, gandesc ca si mod de viata, gandesc profund, sunt observatorul si analiticul (cu siguranta exista multi oameni care gandesc mai mult si mai bine decat mine, dar talentul pe care mi-l doream eu, il voiam ca pe o exprimare a personalitatii mele, nu ca pe un varf in ochii celorlalti).
Si da, este adevarat, observ tot, analizez tot, ma raportez la tot ce se intampla in jurul meu (desi nu intotdeauna arat ca stiu tot, pentru ca, sincer, pastrez unele lucruri pentru momentele in care imi vor fi folositoare concluziile la care am ajuns... nu sunt all the way fara planuri ascunse...). Ma analizez pe mine si ii analizez pe altii, ma gandesc la orice, la banalitati si la lucruri profunde, uneori ma pierd in propriile mele ganduri si analize, dar in final ajung la concluzii de cele mai mult ori pertinente si sustenabile.
Cateodata imi face rau sa ma gandesc atat de mult si la atat de mult lucruri, dar este talentul meu si am de gand sa il dezvolt cat o sa pot, in fiecare zi cate putin, cu fiecare situatie pe care o intalnesc sau om pe care vreau sa il analizez, pentru ca pare mai complex decat altii...
Sufletul tanjeste sa faca ceva pentru ceea ce este, ca sa se poata cunoaste pe sine insusi in propria sa existenta. Eu sunt gandire, printre altele si mai presus de multe altele, si o sa continui sa fac orice ca sa ajung in momentul in care o sa fiu multumita de ceea ce am realizat pe planul asta.

S-ar putea spune ca orice om gandeste, si chiar sper sa fie asa, sa fim toti analitici, pentru ca este o modalitate foarte simpla de a ne cunoaste si de a face lumea un loc mai bun. Dar majoritatea se tem sa gandeasca si sa analizeze pentru ca le este frica de ceea ce ar putea descoperi in ei si in altii. Recunosc ca este unul dintre cele mai grele lucruri sa faci introspectie la rece, sa ajungi la niste concluzii zdruncinatoare despre tine, dar in final poti spune macar ca ai avut curaj sa vezi ca esti om, cu multe defecte si slabiciuni. Si este ok sa fie asa...
Una din partile proaste in a gandi mai mult decat este cazul? Ajungi intr-un moment in care nu mai poti lua lucrurile cum vin, pur si simplu pentru ca iti dai seama ca nu sunt de fapt asa, ca exista oameni pe care poti si vrei sa ii ajuti, dar care nu accepta ajutorul, ca stii ca poti face o schimbare in bine, dar niciodata nu poti ajuta pe cineva care nu vrea sa fie ajutat... si atunci ramai cu frustrari ca poti si nu esti lasat, ca altii nu sunt bine, desi ai putea sa le faci bine.
Toti venim cu defecte de fabricatie, dar unele pot fi reparate (si aici ma refer strict la defectele care ne fac rau, nu la acele mici bube care ne fac interesanti si ne leaga personalitatea)... si asta imi doresc eu sa fac... si chiar o sa o fac in cativa ani, ca si psiholog... pana atunci mai este ceva insa, si acum ma multumesc sa observ, sa cunosc si sa ajut pe cine ma lasa...
Toti oamenii au cate un talent propriu lor, cate o caracteristica ce ii departajeaza de cei din jur... si a mea este sa gandesc. Zambesc cand scriu asta si imi asum ca o sa sufar uneori facand asta... Dar intr-un final mi-am dat seama ca am un talent...and it makes me happy no matter what :)

Happiness comes from within

Reciteam ceva ce am scris acum ceva timp, vreo 2 luni cred... si vreau sa postez gandurile acelea, dar o sa incep cu sfarsitul:
”Ai fost vreodata cel care a demonstrat "formula" fericirii, dar apoi ai pierdut-o definitiv, fara sa o mai poti reconstitui vreodata?” - curios ca am gasit postul asta pe un blog la 5 minute dupa ce mi-am incheiat ”dizertatia” pe tema caii spre fericire... ramane de vazut daca este coincidenta sa nu ... (in momentul asta am impresia ca nu este coincidenta si ca da, am pierdut formula fericirii, dar o voi regasi... imi dau maxim o luna!)
And here goes nothing, ceea ce cred eu despre fericire si ce facem noi cu ea, adica ce scriam acum putina vreme:
Ma tot gandesc zilele astea la un lucru anume: fericirea tine exclusiv de noi. Nu are nici o legatura cu exteriorul, cu oamenii din jur sau cu mediul. Nu are legatura cu ziua de maine, cu indeplinirea a cine stie ce dorinte indepartate, ci doar cu noi si cu momentul acesta. Mi-am dat seama ca multi dintre prietenii mei nu sunt fericiti pentru ca asteapta sa se implineasca cine stie ce vis al lor pentru a putea fi fericiti. Probabil ca si eu am unele momente in care ma comport la fel. Dar nu este deloc sanatos...si nici adevarat. Pana una alta fericirea este aici si acum. Fericirea este suma momentelor de bucurie, veselie, nebunie sau liniste din viata unui om. Niciodata nu vom ajunge intr-un moment in care sa spunem ”am atins fericirea”, pur si simplu pentru ca asa ceva nu exista.
Refuzam sa ne bucuram de viata noastra asa cum este ea pentru ca asteptam... asteptam ceva care cel mai probabil nu o sa vina niciodata. Sau daca o sa vina, nu o sa mai fie ceea ce ne dorim. Chiar nu ne dam seama ca ne schimbam in fiecare zi cate putin? Cu fiecare experienta noua, cu fiecare om cu care intram in contact... suntem pur si simplu supusi schimbarilor constante si continue, oricat de rigizi si opusi schimbarii am fi ca si natura umana.
Am observat ca de cele mai multe ori aruncam responsabilitatea fericirii noastre pe altcineva: pe iubit, pe familie, pe prieteni. Chiar nu ne dam seama de 2 lucruri foarte importante?
In primul rand suntem extrem de egoisti pasand responsabilitatea altuia. De ce este obligat cineva sa care fericirea noastra pe umeri? Oricum in viata nu poti sa obligi pe nimeni la nimic in mod real. Spunem cu alte cuvinte celor de langa noi: fericirea mea este in mainile tale si daca nu voi fi fericit tu vei fi responsabil pentru nefericirea mea.
In al doilea rand, prin asta demonstram ca suntem atat de lasi incat nu ne putem asuma nici castigul, fericirea, nici reversul nefericirea. Pana la urma sansele sunt de 50%...si asta ar trebui sa fie un argument mai mult decat suficient ca sa incercam.
Din punctul meu de vedere daca sunt fericita trebuie sa ma felicit doar pe mine, daca sunt nefericita sunt singura vinovata.
Am ajuns la concluzia ca nimeni nu are fata de el insusi nici o datorie, pentru ca fiecare isi apreciaza viata asa cum doreste. Nu avem nici macar datoria sa incercam sa fim fericiti. Daca insa alegem sa fim fericiti (sau macar sa incercam), atunci ar trebui sa fim absolut constienti ca asta depinde numai de noi. Daca asteptam de la altii, putem sa asteptam mult si bine. Si exact asta se si intampla...asteptam la infinit.
Cum putem sa lasam fericirea noastra in mainile altcuiva? Este imposibil sa ai chiar atata incredere in cineva, oricat de apropiat ti-ar fi. Poate maine nu o sa mai fie in viata ta. Si atunci ce faci? Ramai nefericit toata viata numai pentru ca a disparut persoana de care, in conceptia ta, depindea fericirea ta? Stiu acum ca asta nu se intampla... daca pierdem persoana care credeam ca ne va face fericit, dupa un timp gasim fericirea prin alte manifestari...ale altor persoane sau evenimente.
Pana la urma nici macar nu suntem cinstiti fata de noi insine: pe de o parte spunem ca fericirea noastra consta in cine stie ce om sau implinirea a cine stie carui vis care depinde de altii, dar daca omul acela fie dispare, fie ne dezamageste, dupa un timp vedem fericirea in alte parti.
Si atunci, daca este evident ca fericirea nu tine si nu a tinut de altii niciodata, de ce pasam responsabilitatea? Pentru ca suntem prea lasi si prea comozi ca sa luam in fraie propria noastra existenta si pentru ca ne este mult prea teama de esec. Dar de fapt de ce anume ne este atat de teama? Pana la urma ceea ce numim esec nu reprezinta decat pastrarea starii de fapt, nefericirea: am incercat sa fim fericiti si nu am reusit. Practic nu s-a schimbat nimic. De cealalta parte, daca reusim sa fim fericiti, atunci am castigat tot.
Fericirea este (pentru mine, acum) muzica pe care o ascult (morcheeba :D), ceea ce am aflat astazi despre filmele horror japoneze si diferentele fata de horror-urile occidentale, tipologia femeii criminal in serie (este un exemplu absolut banal... pur si simplu m-am gandit de dimineata la subiectele astea si acum am aflat mai multe). Astazi sunt fericita ca am comunicat cu woman ”mult, prost si fara rost”, cum ne este stilul, despre subiecte banale, pentru ca la sfarsit sa reusim sa avem o discutie si despre baiatul ei fara sa apara nici o disensiune. Sunt fericita pentru ca o sa merg pe strada cu castile in urechi ascultand muzica si zambind fara motiv, pentru ca dupa ce termin de scris o sa citesc osho, care are idei putine, fixe si repetitive la modul obsesiv, dar care imi place.
Mie mi se par motive mai mult decat suficiente ca sa spun ca azi am fost fericita. Si maine o sa fac alte lucruri care o sa ma faca fericita, altele decat astazi, dar cu siguranta o sa pastrez dozele de ras cu gura pana la urechi.
Asa ca sa dam startul la fericire. Aici! Acum! Din orice!

PS: Poate alta data, pentru moment am pierdut formula fericirii si nu stiu exact unde sa o caut...

it's the kind of magic

Vreau magie in viata mea... sa am o bagheta magica, sa vad stele cazatoare, sa transform dovleci in calesti albe si broaste in printi. Vreau sa simt ca lucrurile nu se rezuma doar la planul teluric, ca exista ceva mai mult, ca eu pot genera ceva mai mult in oameni, in relatii, in lume. Ce mi-ar placea sa vad in ochii celor din jurul meu licarul de magie si sa stiu ca eu l-am creat. Imi doresc magie in cel mai pur sens posibil, magia din povestile cu zane... vreau sa fie magie cand ies la cafea, cand sunt pe plaja, cand fac curatenie sau citesc.
O aura de lumina... asta vreau sa vada ceilalti cand se uita la mine... si aura sa fie magie pura. Sa ii ating cu un deget sau doar cu privirea si sa se simta si ei magici... sa fie totul sclipitor si uman, dar magic, nu teluric. Se simte cineva asa? In fiecare zi a vietii lui? Exista oare un singur om in lumea asta care sa aiba magie in viata lui tot timpul? Daca da, atunci imi doresc sa il cunosc... chiar as avea multe de invatat de la el.
Pana una alta as putea sa imi cumpar o carte de magie...cine stie ce iese?! Poate reusesc totusi sa nu dau foc la casa :))
Ting... and it was magic... asa de usor as vrea sa fie :)

thank you my friends!

And so I am back... am zis ca am asteptari de la week-end-ul asta la mare, ca vreau sa vad daca revin la ce am fost sau ma indrept spre altceva... ei bine, evident ca nu am ajuns la nici o concluzie: primele 2 zile am fost eu cea veche, cu tot ce ma reprezenta pana acum, urmatoarele 2 m-am transformat in cu totul altceva...
Sub imperiul unei stari de hipersensibilitate, cumulata cu foarte multa oboseala, am plans incontinuu 2 zile... fara un motiv aparent, dar cu o pofta incredibila de a plange si de a scoate din mine orice urma de durere si suferinta. Plangeam si nu stiam de ce o fac, ce anume poate genera atata durere intr-un om.
Partea buna? Am observat lucruri geniale la oamenii din jurul meu, la cei cu care eram la mare si de la care poate nu ma asteptam: m-au luat in brate (desi clar nu voiau asta pt ca era foarte cald si eram toti transpirati), au stat cu mine si langa mine fara sa simta nevoia de a imi oferi solutii, de a imi rezolva problemele de altfel probabil inexistente. Nu mi-a venit sa cred cand pisi a venit si m-a intrebat cine m-a suparat ca sa se duca sa il bata...sau cand ziua urmatoare m-a sunat doar ca sa ma intrebe daca sunt ok. A fost genial cand victorasu m-a luat in brate fara ca eu sa ii cer asta, cand andra a facut acelasi lucru, desi ea, spre deosebire de mine, sufera cu adevarat in perioada asta. Cand claudia si silvia au fost acolo fara sa ma intrebe motivele, dar aratandu-mi all the way ca le pasa ca nu sunt ok. Despre woman nu mai spun nimic pentru ca despre ea oricum deja stiam tot ce am nevoie sa stiu!
Practic acum vreau sa le multumesc copiilor mei, care mi-au aratat ca le pasa de mine, de Carmen, nu de ceea ce reprezint eu ca si prietena pentru ei, nu de ceea ce castiga ei de pe urma peirteniei cu mine, ci de omul Carmen, care mai cade, care are momente proaste, care in anumite clipe nu poate fi bufonul care ii distreaza pe ceilalti, pentru ca pur si simplu o doare cate ceva...
Le multumesc pentru ca ei au inteles, fara sa fiu nevoita sa le spun, ca am nevoie de caldura umana si ca in momente de genul asta nu trebuie sa ma lase singura sa ma calmez... ci sa ma ia in brate, ca sa simt ca sunt importanta pentru ei si ca ii intereseaza de mine... si trebuie sa spun si ca imi pare rau si de cei care nu au inteles niciodata asta si care m-au lasat sa ma linistesc singura, pentru ca da, este mai usor pentru ei...

urmatorul capitol

Azi plec la mare... si am asteptari mari... sa ies din starea in care am intrat si se pare ca nu prea reusesc sa ies (da, eu careia ii cam reuseste orice isi propune). Simt ca pe undeva incep sa ma schimb, nu stiu daca este bine sau nu, nu stiu daca va fi o schimbare majora sau nu, nu stiu daca o sa imi placa sau nu ce o sa iasa din asta.
Ideea principala este ca am inceput sa nu mai apreciez aceleasi lucruri pe care le apreciam acum cateva saptamani, aceeasi oameni cu care imi place la nebunie sa ies de ani de zile, aceleasi glume, care pana acum ma faceau sa ma ”mochetesc” de ras.
Nu stiu cum a ajuns sa se intample asta, de ce am ajuns aici si de ce simt ca ma schimb, in conditiile in care aparent imi place foarte mult stilul meu ametit (oricat de lipsita de modestie ar suna chestia asta...este doar adevarata). Probabil ca la nivel subconstient chiar nu sunt multumita cu mine, cu ceea ce fac si cu felul in care gandesc anumite lucruri. Poate deja am ajuns in punctul in care am nevoie de ceva mai mult si mintea imi da semnalele ca nu se mai poate asa. Dar asa cum!? Ce anume vrea subconstientul meu sa schimb la mine si la raportarea mea la cei din jur? Ce anume vreau asa mult si nu reusesc sa am prin felul meu de a fi de acum?
Da, sunt rezistenta la schimbare, mai ales la schimbarea asta... chiar nu o doresc, dar ma invaluie si nu pot sa lupt impotriva ei. Am observat ca singurele momente in care mai sunt ca inainte este cand sunt cu oamenii de la baza mea, prietenii de demult... dar parca si ei se schimba. Si da, stiu ca schimbarea este inevitabila, stiu ca ne schimbam in fiecare zi cate putin, doar ca acum, cand schimbarea devine evidenta nu pot sa nu am regrete pentru ceea ce am fost si m-a facut fericita.
Plec la mare cu gandul ca o sa revina ceva din ce eram, ca o sa iasa la iveala esenta mea nebuna, vreau inapoi nebunia mea, vreau inapoi nebunia celorlalti... si daca nu vine ce? Probabil nimic, dar pana nu ma regasesc pe mine, pe noua femeie care se pare ca devin, o sa ma agat in continuare de ceea ce eram pana de curand, si nu o sa fiu fericita... se pare ca ultima ”depresie” este ceva mai puternica, pentru ca este generata de schimbare si nu de plictiseala...
Ma vreau inapoi sau vreau sa o descopar pe noua EU... ca sa trecem la urmatorul capitol totusi... but now... I'm stuck in a moment that I can't get out of... and it hurts...

when everything means nothing

Cum e cand totul este frumos, cand ai o viata asa cum ti-ai dorit, cand faci lucrurile pe care ai visat sa le faci, cand ai un creier pe care iti place sa il folosesti la maxim de fiecare data cand ai ocazia... si totusi, nu esti implinit? Cand simti ca iti lipsesc lucruri, si nu stii ce anume lipseste, cand vrei anumite lucruri si totusi nu stii ce anume vrei? Cand cele mai mari obiective ale vietii tale sunt generate numai de ambitii pe care nu ai putut sa le satisfaci la momentul respectiv si devin adevarate obsesii care ajung sa iti guverneze viata?...cel putin pana se implinesc, lucru care invariabil se intampla intr-un final...
Da, exact intr-un astfel de moment sunt eu acum: nu am chef de nimic din ceea ce fac in mod curent, nu am chef de oamenii cu care ies in general... parca nici unul nu mai reuseste sa imi puna obstacole si sa ma provoace in ultimul timp. Stiu cam cat de egoist suna, dar asta simt... stiu si ca prietenii sunt acolo pur si simplu ca sa fie acolo, dar am nevoie de ceva nou, vreau sa simt tremurul provocarii si al indragostelii din nou. M-am saturat de filme, m-am saturat de cafele si de clubulete. Vreau altceva, vreau ceva nou, ceva ce nu am mai avut, vreau sa fac lucruri noi, cu oameni noi... sau cu cei dintotdeauna, dar sa fie ceva cu adevarat nou si inedit. Nici macar nu stiu cam ce ar inseamna asta. Chiar nu am nici o idee ce as putea face iesit din comun... ma rog, acum trebuie sa fiu cinstita si sa recunosc ca starea mea are legatura si cu alte lucruri din viata mea, cu ceea ce se intampla si nu ma multumeste, cu ceea ce trebuie sa fie si nu este, cu ceea ce o sa fie in momentul in care nu o sa ma mai intereseze...

schimbare de guvern

Ma gandeam cum actiunile altora, desi nu au nici o legatura cu noi, ne afecteaza la nivel personal. Chiar atat de integrati in societatea asta suntem incat nu mai putem sa departajam lucrurile... noi vs ceilalti?! Acum cred ca da.
Daca iei un om il iei cu totul. Pana acum nu m-a interesat decat comportamentul omului respectiv in raport cu mine. Ieri mi-am dat seama ca ma intereseaza cu totul: cum e cu mine si cum e cu ceilalti. Si daca se intampla chestii pe care nu pot sa le accept si sa le asimilez gandirii mele... ei bine, atunci plec... ma departez absolut natural, fara nici un efort.
Mi se pare foarte ciudat sa actionezi asa: este ca si cum schimbarea guvernului in Papua Noua Guinee ar genera schimbarea guvernului si in Romania. Este pur si simplu o interdependenta si o reactivitate maxima la mediu, la un mediu departat care nu are nici o legatura directa cu tine. Si totusi asta simt... s-a schimbat guvernul!
Rational stiu ca nu am dreptate, emotional asta vreau sa fac... si asta o sa fac, atat timp cat o simt... totul se schimba in viata, de ce nu s-ar schimba si guvernele?! Poate o sa revina vechiul guvern la conducere, dar acum nu il vreau... prea multa democratie strica uneori, pur si simplu pentru ca sunt oameni care interpreteaza libertatea doar ca si capacitate de a face ce vor... sunt de acord cu asta, numai ca adaug ”atat timp cat nu interfereaza cu libertatea celorlalti”... destept om John Stuart Mill...

out in the open sau fals?

Ma gandeam de cat de putine avem nevoie ca sa zambim, sa fim fericiti. Nu trebuie sa vedem decat soarele sau o floare, sa citim o carte interesanta sau sa iesim cu prietenii. De ce facem lucruile grele? De ce complicam tot? De ce nu putem sa ne bucuram de ce avem si de felul in care stau lucrurile? Ne facem planuri, actionam altfel decat simtim pentru a ajunge la nu stiu ce rezultat. Spunem si auzim peste tot ca nu este bine sa fii ”out in the open” sau ”available” pentru ca asa nu ajungi nicaieri. Practic se promoveaza ideea de falsitate. Nu conteaza ca eu vreau ceva, oficial ar trebui sa actionez ca si cum nu ma intereseaza acel ceva... tocmai ca sa il castig. Ce e asta?!?!?!?! De ce sa fiu falsa si ipocrita? Si culmea este ca atitudinea de indiferenta chiar functioneaza: ideea de falsitate s-a cuibarit atat de mult in gandirea noastra incat avem impresia ca daca oferim challenge-ul vanatorii, o sa avem ce vrem. Ei bine nu!!! Eu sunt convinsa de asta: daca nu exista substanta care sa asigure challenge-ul continuu nu o sa avem nimic din ce vrem, decat pentru o perioada scurta...dupa aia inevitabil o sa ne plictisim si pur si simplu nu o sa mai vrem. Concluzia mea: prefer oamenii challenge-ing in situatii normale, decat situatii challenge-ing cu oameni normali... idealul ar fi oamenii challenge-ing in situatii challenge-ing...but this is just me si eu nu vreau sa stau linistita

Sa fie oficial!

Astept rezultatele la facultate... desi am mai facut una, simt toata adrenalina de la prima admitere. Parca nu mai trece timpul pana se afiseaza rezultatele. Este improbabil sa nu intru, dar vreau sa vad, am nevoie de oficializare. Ce curios, tocmai eu sa am nevoie de oficializare. Numai ca in cazul asta este vorba de altceva: fara oficializare, nu o sa pot sa ajung la rezultatul dorit (pe care nici macar nu il stiu inca... o sa apara pe parcurs, sunt sigura). Uite cum in viata folosesc si unele oficializari la ceva... asa ca astept sa fie oficial!

absolut... tot

Mi-am dat seama ca in ultima vreme nu mai absolutizez. Cel putin nu mai absolutizez nimic legat de mine, personalitatea, sentimentele si trairile mele. In loc sa spun ”eu sunt”, ”eu fac”, ”eu vreau”, folosesc expresii de tipul ”trec printr-o perioada in care” sau ”acum, in momentul asta”. Nu stiu cum am ajuns la ”intelepciunea” sa nu mai absolutizez nimic legat de mine, dar se pare ca ma maturizez chiar fara sa imi dau seama. Cred ca am ajuns sa ma cunosc din ce in ce mai bine, ramanand totusi ametita absoluta (cred ca nebunia mea chiar se poate absolutiza... imi doresc sa o pastrez si cred ca o sa ramana). Exista, evident, cateva lucruri pe care pot sa le absolutizez la mine: nevoia de provocare continua, de nou, curiozitatea, pasiunea pentru oameni inteligenti si provocatori, nevoia de miscare. In rest... exista perioade in care... in care trec prin toate starile, prin toate sentimentele posibile, prin toate nevoile pe care le-au avut oameni diferiti, prin orice dorinta la care s-ar putea gandi cineva: ba vreau distractie, ba vreau liniste, vreau iubire nebuna si vreau sa fiu robot ca sa nu mai simt nimic. Vreau si asta si aia. Tot! Doar ca nu in acelasi timp, ci pe perioade. Nu exista nici macar un baiat pe care sa il vreau mereu. Probabil de asta sunt constienta ca omul nu e monogam, ca eu nu sunt monogama si baiatul meu nu o sa fie nici el monogam... doar ca o sa ne iubim si nu o sa conteze ceilalti... o sa avem probabil o relatie stil epoca hippie... ce tare!

leaving a permanent mark

Cateodata mi-ar placea sa am un stilou si sa imi scrijelesc personalitatea pe creierul si inima celor din jurul meu. Asta ca sa fiu sigura ca am lasat amprenta in ei, profund si permanent. La fel, mi-ar placea sa nu mai acord atata libertate celor din jurul meu. Pentru ca mi-am dat seama ca ei simt asta si pleaca. Intotdeauna se intorc, dar stiu ca sunt liberi sa plece si se mai duc la plimbare. Si pe mine recunosc ca uneori ma doare asta. Dar stiu ca nu as putea fi tipul ala de persoana, care ii agata pe cei din jur cu un cleste. Daca as fi asa nu as mai fi nici eu libera. Si asta cred ca in final este cel mai important lucru pentru mine.

joc de suma 0

Iubirea e un joc de suma 0. Nu exista invingatori si invinsi. Privita din exterior, unul intotdeauna castiga si celalalt inevitabil pierde. Dar cine este implicat stie ca jocul s-a terminat nul: fiecare a avut si de castigat si de pierdut. Nimeni nu a fost obligat sa se bage in acest joc, asa ca lamentarile de genul ”am fost prins/a in joc si inselat/a” nu isi au rostul. Si chiar daca la inceput poate ai impresia ca ai pierdut, pana la urma iti dai seama ca nu exista invingatori si invinsi, ci doar jucatori... ce mi-ar placea ca toate lumea sa vada iubirea ca pe un joc, si nu ca pe un lucru serios... ce este serios ajunge inevitabil sa te plicitseasca si iubirea este unul din lucrurile de care ar fi bine sa nu ajungi sa te plictisesti.

iubirea: credit de nevoi personale

Iubire de imprumut: dobanda exponentiala, termen de rambursare: nelimitat. Asta facem noi oamenii: avem iubire de dat, nu stim cum sa o dam tuturor (pentru ca asta ar trebui sa facem), asa ca ne umplem de ea pana in momentul in care simtitm ca da pe afara si atunci o dam cuiva care e mai la indemana. Dar nu o dam gratuit, cerem in schimb mult mai mult decat dam: cerem iubire, timp, atentie, implicare. Dam iubirea si ne asteptam ca celalalt sa o vrea pentru totdeauna. Dar nu toti ne restituim creditele? Daca am dat ceva cu imprumut (pentru ca pana la urma iubirea este a noastra, ne apartine in totalitate, doar o imprumutam cuiva), de ce nu suntem constienti ca vom primi inapoi ceea ce am dat? La un moment dat celalalt nu o sa mai aiba nevoie de ea sau o sa considere ca a platit suficient pentru ea. S-a terminat jocul de suma 0. In cazul opus, o luam noi inapoi... si bancile, in conditii de faliment, cer restituirea creditelor acordate... asa ca daca falimenteaza iubirea pentru respectivul o cerem inapoi ca sa o dam altcuiva, care poate ne va da o dobanda mai mare sau caruia sa ii acordam conditii de creditare mai flexibile... de la inceput ne asumam asta si la final tot noi ne plangem?!?!?!

living the challenge

Am nevoie de provocari ca de aer. Le caut, le iubesc, le lansez, ma astept sa le pierd ca sa pot sa evoluez. Cu cat mai greu, cu atat mai bine. Cu cat mai multe cu atat mai bine. Obstacole pe care sa le depasesc, situatii aparent fara solutie pe care sa le ”dovedesc”, oameni aparent fara interes pe care sa ii apropii... asta imi doresc... si asta imi si iese .... pana la urma ”be careful what you wish for, it may just happen”. Si da, mi se intampla. In viata mea apar oameni si provocari noi de unde nici nu ma astept, in momentul in care nu ma astept.

Cum sa nu te simti viu daca vezi ca in mod continuu esti provocat sa actionezi, sa gandesti, sa raspunzi, sa te joci si sa castigi? Chiar nu ai timp sa te plictisesti, chiar nu ai timp sa lancezesti, sa te atrofiezi ca fiinta umana. Iubesc greutatea vietii, desi poate in momentele cele mai dificile mi-as dori liniste. Iubesc sentimentul pe care il am dupa ce depasesc problemele sau gasesc solutiile ... chiar nu l-as schimba pentru nimic in lume.

Ma uit in jurul meu la oamenii care au o viata linistita si plata, si pe care culmea, chiar o apreciaza... cum pot trai asa? Nu ii judec, doar ma intreb cum reusesc?! Oare nu se plictisesc, nu se simt morti intr-un invelis exterior care se misca? Ma intreb daca oamenii astia au dorinte mai mari? Daca vor de fapt altceva de la viata si doar le este frica sa caute noul si necunoscutul? Sau poate asa sunt construiti... sunt oare fericiti cu starea de fapt: cu plafonarea, recluziunea, certitudinea ca maine va fi la fel, ca ei vor fi la fel, vor dori aceleasi lucruri, vor face aceleasi lucruri, vor cauta linistea si confortul psihic oferit de platitudine? Mi s-ar parea foarte trist sa nu fie cu adevarat fericiti ... daca ai ales un drum ar fi bine sa fii fericit cu el... nu impacat, ci fericit! Daca ai spus ”da, vreau liniste!”, atunci fii fericit ca o ai... si fii fericit pentru totdeauna. Dar daca nu mai esti multumit si nu iei atitudine... atunci ai murit. Cei mai multi dintre noi asta fac: se impaca cu situatia si continua sa se miste pe scena: serviciu, somn, serviciu, somn... si spirala continua la infinit. Nu as putea... am nevoie de mai mult si sunt fericita ca primesc mai mult, ca reusesc sa fac rost de mai mult... se spune ca atragi oameni ca tine. Este adevarat da.... si este perfect, pentru ca ar fi extrem de frustrant sa atrag oameni plati. Uneori imi este greu cu oameni ca mine, unoeri nu inteleg de ce se intampla anumite lucruri, de ce nu iese cum vreau eu. Dar daca ar iesi ce as face? As fugi, pentru ca m-as plictisi... asa ca da, este cel mai bine sa nu am parte de tot ceea ce imi doresc. In felul asta simt ca inca mai am multe lucruri pentru care sa traiesc, lucruri pe care trebuie sa le fac cu mine.

Toti oamenii provocarilor pe care i-am primit in viata mea si-au pus amprenta pe mine ca om, m-au transformat (unii mai mult, altii mai putin, ce-i drept). Sunt ce sunt nu doar datorita mie, ci si datorita lor. Deci multumesc Ro (in primul si cel mai important rand), multumesc celorlalti...

depresie de o zi

Vreau sa ma inchid in casa, sa inchid calculatorul, sa nu vorbesc cu nimeni, sa stau in pat, sa nu fac nimic, sa dorm, sa ma trezesc intr-un alt timp si o alta dimensiune. Nu vreau sa vad pe nimeni si nu vreau sa ma vada nimeni. Astazi ma simt deprimata, si desi stiu ca maine nu o sa mai simt asta, nu vreau sa trec prin fiecare moment din ziua asta. O sa treaca greu, cu nervi, melancolie, si poate si putin ras (daca vorbesc cu singura persoana care ma face sa rad orice stare as avea...desi nici asta nu stiu daca vreau astazi).
E o zi ”mahnita” afara, dar mai frumoasa decat ieri, cand mi se parea extraordinar de frumoasa... ce subiectivi suntem! Raportam totul la noi si la starile noastre. Ce conteaza daca in jurul nostru se intampla lucruri extraordinare? Daca cresc flori, daca este soare, daca oamenii sunt fericiti si zambesc? Daca noua nu ne este bine, atunci nu conteaza nimic... nici macar oamenii care ne iubesc... nu am chef sa vorbesc nici cu ai mei astazi, dar o sa o fac bineinteles.
Nu stiu ce vreau sa fac azi, pentru ca nu am chef de nimic. Nici macar de lucrurile pe care am zis ca le-as face astazi... nici macar sa nu exist nu am chef. Nici macar sa ma gandesc la Ro nu am chef... adica nu pot, nu am starea necesara. Ce m-as culca la loc...
De ce nu putem fi constanti? De ce se intampla sa ne trezim dimineata altfel decat ne-am culcat? De ce? Ce se intampla in noi? Ma intreb daca este ceva chimic, biologic, sau doar psihologic?! Pana la urma ce mai conteaza?
Am o zi proasta si asta este. Mi-as dori sa ma vad cu fetele mele astazi, sa radem si sa imi revin. Daca nu, o sa ma duc sa ii vad pe ai mei, sa iau masina si dupa aia sa ma plimb de nebuna pe strazi. Poate o sa ajung pe la el, pe la Tichet si dupa aia nu mai conteaza. Poate o sa si plang o tura, desi acum nu imi vine.
Ma intreb daca suntem produse strict ale evolutiei? Oamenii de acum 2000 de ani se trezeau vreodata cu aceleasi stari? Sau tocmai societatea, facandu-ne viata mai usoara, ne-a facut-o de fapt mai grea? Stiu ca este numai decizia noastra cine si cum suntem, dar putem oare nega amprenta societatii? Eu cred ca nu... ma gandesc la oamenii din jurul meu care au grija zilei de maine... ei probabil nu au aceleasi ganduri, dubii, incertitudini si frustrari ca si mine. La un moment dat m-am gandit ca sunt mai fericiti in platitudinea lor. Dar nu cred... poate noi astia care ne punem si alte probleme decat ziua de maine suntem mai fericiti, pentru ca macar noi ne PUNEM probleme, probleme daca ar fi si altceva pe lume, in univers, in noi. Asta ne face mai macinati intr-adevar, dar mai aproape de intelesurile mai profunde: ale noastre, ale lumii... desi nu o sa intelegem niciodata nimic pe deplin...

un zambet intr-o zi cu ploaie

Ce zi frumoasa!!! De fapt este ceata, frig si burnita, doar ca ma simt fericita. Nu s-a intamplat nimic special, doar ca ma simt bine, am chef sa zambesc, sa dansez, sa rad, sa citesc, sa vorbesc mult, prost si fara rost, cum fac de obicei. Am chef de toate lucrurile de care nu aveam chef ieri... si o sa le fac! Poate maine iar nu o sa am chef, asa ca de ce nu as profita?! Chiar daca asta inseamna ca nu o sa am din nou chef sa muncesc... o sa vina si ala, pentru ca trebuie si pentru ca si munca este parte din viata mea.
In momentul asta am cu totul alte interese decat munca, si este ok. Nu suntem numai oameni cu cariere, ci si cu sentimente, cu dubii si dubiosenii.
Si da, este frumos azi.. this is a good day for science! Am chef sa vorbesc cu oamenii, ma simt indragostita: de toti (oricare ar fi starea mea, superficialitatea imi sufla in ceafa: ea si inconstanta sunt singurele constante din viata mea).
Da, sunt indragostita de viata, de zambet, de muzica, de oameni, de baieteii mei. Nu am chef sa stau pe scaun, asa ca o sa fumez mai mult azi, daca tot nu pot sa imi iau liber si sa ma plimb pe strazi. Cand o sa plec de la munca o sa imi pun castile in urechi si o sa ma duc pe jos pana acasa.
Scriu si zambesc, vorbesc si zambesc, vreau sa fiu ametita, dar sunt doar linistita (inca... vine si ameteala caracteristica). Ce-as vrea sa inchid laptop-ul si sa plec sa ma plimb, ascultand muzica si fumand o tigara numai eu, gandurile si zambetul meu , privind la oamenii care trec pe langa mine, cei mai multi blazati, cu capul in pamant.
Eu ... zambind strangareste cu gandul... aiurea!

there are some days when...

Sunt unele zile pe care ai vrea sa le stergi din istorie. De ce? Practic nu se intampla nimic deosebit: nici esecuri, nici probleme, nici dezamagiri, nici certuri... doar ca ziua trece liniar.... Probabil tocmai de aici problema, dorinta arzatoare sa treaca timpul mai repede, sa termini munca, sa ajungi acasa si sa faci...altceva. Dar ce? In zilele astea nu vrei sa faci nimic, nici macar sa te uiti la House (and knowing me, that says a lot!).
Mai sunt cateva ore si o sa se termine si ziua asta, in care trebuia sa muncesc dar nu o fac pentru ca nu vreau, trebuia sa zambesc si nu am facut-o decat cand m-am uitat pe niste poze incredibil de frumoase, trebuia sa rad pentru ca asta imi place si fac mereu – ”defect” de ADN (daaaa, rasul acela molipsitor, cu gura pana la urechi si care produce riduri profunde la ochi).
Vroiam sa socializez mai mult si nu am facut-o pentru ca ma simt mai salbatica decat de obicei (salbaticie in sensul de rebeliune care celorlalti le pare mai mult imaturitate... si DA, chiar este... si chiar imi place).
Astazi nu fac nimic... nici nu o sa alerg, nici nu o sa ma duc la inot sau la sala. Aparent imi doresc sa fac lucrurile astea, dar nu este asa. Daca era adevarat nu cautam justificari penibile gen ”este frig si nu am masina” sau ”sunt intr-o perioada nepropice a lunii”. Nu, daca vroiam sa misc in front o faceam, cum am facut-o de atatea alte ori. O sa imi vina si cheful, stiu asta. Intotdeauna apare... eventually.
Nici nu o sa citesc, nici nu o sa ies la cafea, nici nu o sa ma duc sa ii vad pe ai mei, nici nu o sa ma uit la filme, nici nu o sa dansez singura in casa cu muzica la maxim si vecinii speriati, nici nu o sa il tin in brate pe cel care ma inspira sa fac asta....
Astazi imi doresc... nici asta nu stiu, nu stiu nici ce ganduri am, nu am forta si cheful necesare sa ma gandesc la acel lucru care m-ar face sa recunosc ca SECRETUL functioneaza. Desi stiu ca acel lucru se va intampla (nu accept nici o alta varianta!!!), astazi nu am chef sa ma gandesc la el.
Si este ok... maine o sa fie altceva.
But there are some days when... NOTHING! absolutely NOTHING!!!