Un film magic

Jeux d’enfants... sau ”love me if you dare”, o traducere care pe de o parte se potriveste filmului, pe de alta parte mi se pare ca ii sterge orice urma de mister... pentru mine este filmul vietii!!! Nu imi vine sa cred cam cat de mult ma reprezinta: la nivel de joc, de provocari, de orgolii nemasurate, de pay-back pentru tot, de ambitii prostesti. 

La un moment dat voiam sa joc acelasi joc cu Ro... nu am mai apucat, dar probabil la un moment dat o sa il joc cu altcineva. Dar exista oare o persoana in care sa am atat de multa incredere incat sa imi asum orice provocare? Pana la urma eu sunt cea care isi alege provocarile (de cele mai multe ori absolut prostesti, recunosc) si intr-un asemenea joc as fi obligata sa accept orice... si nu, nu cred ca am puterea sa fac orice ar vrea un altul. Si atunci, trebuie sa fie o persoana in care sa am atata incredere incat sa pot sa imi las viata in mainile lui... Si nu cred ca exista aceasta persoana, cel putin nu acum. A existat si cu siguranta va mai exista... 

Se pare ca nu exista magie in viata mea. Pe nici un plan, in nici un fel. Imi doresc o relatie, de orice natura ar fi ea, care sa fie magica, sa para dintr-o alta dimensiune, sa nu semene cu nimic din ce am vazut si ce am trait, sa nu pot sa o definesc, sa nu pot sa o cuprind si sa o rationez. Sa nu existe definitie in dictionar pentru ea si sa ii dau eu definitia prin magie. Cred ca noi toti avem nevoie de magie in viata noastra, avem nevoie sa stim ca exista lucruri pe care nu putem pune punctul pe I, pe care nu o sa le putem rationaliza niciodata. Si vreau sa mi se intample asta cu cineva... care nu stiu cum trebuie sa fie, nu stiu ce trebuie sa reprezinte si nici nu conteaza.... trebuie doar sa fie si sa simt ca este. 

Pana de curand aveam impresia ca nebunia reprezinta magie... in sensul cel mai pur posibil: cand ai oameni care te fac nebun, devii magic. Dar nu, nebunia te oboseste, magia nu. Stiu ca magie este ceea ce am simtit cand l-am vazut prima data pe Ro, cand am trait si am simtit total in relatie cu el. Si stiu si ca de atunci am fost doar nebuna... avand impresia ca unele lucruri sunt magice...

Magie este Jeux d’enfants...magici sunt copiii de acolo... au si nebunie, si dorinta, si iubire, si nervi... filmul cu totul e magic. Mi-a placut la nebunie cand ea i-a spus ca nu ar putea niciodata sa o faca sa sufere si el, dupa 4 ani i-a demonstrat ca poate... si si-a asumat faptul ca poate... si ea a ramas acolo pentru ca avea la randul ei lucruri de demonstrat. 

Mi-a placut la maxim finalul: era singura modalitate de a fi impreuna... in beton, ramanand legati in ceva material pentru totdeauna. Orice alta solutie ar fi ales s-ar fi despartit invariabil...prea mari orgoliile si prea integrati in joc erau pentru a mai face diferenta dintre realitate si joc, dintre sentimente si provocari... Si totusi, toate provocarile respective erau generate de sentimente... 

Genial film, geniali copii, genial final pentru ceva ce nu se putea intampla decat asa...

Ciufutenie de toamna

Mda... am o zi proasta, e urat afara, mi-e somn, nu am chef de nimic, tocmai am terminat de citit inca o carte de Osho, foarte interesanta si contradictorie (stilul inconfundabil...) de altfel... Mi-ar placea sa dorm putin, sa stau in pat si sa ma uit afara pe geam la atmosfera mohorata si sa stiu ca sunt acasa, protejata de frig si ploaie... dar nu, sunt la munca inca, asa ca o sa dau cu google in vreun subiect care sper sa imi suscite interesul. Daca nu, o sa ascult muzica...oricum chef de munca nu am deloc, asa ca nu o sa prestez nimic azi.
Simt asa o nevoie dubioasa de afectiune, de imbratisari si cuvinte frumoase... dar daca ar fi sa le primesc, nu stiu cat de mult as crede in ele.. da, asa sunt eu, cateodata vreau cate ceva si daca primesc, parca nu cred ca este adevarat... bine, acum exagerez putin, pentru ca ”experienta” asta o am numai cand sunt ciufuta... exact cum sunt azi: nu am chef de nimeni, dar nu am chef nici sa stau singura... geeez, cred ca am nevoie de ajutor profesionist.
Da, probabil asta se numeste ciufutenie de toamna... eu cel putin sunt meteo-dependenta: daca e urat afara, e urat si in mine... ma rog, nu urat, ci mohorat, cu nuante de gri si stari de ploaie interioara... oricum sunt linistita pentru ca stiu ca ziua de azi nu are nici o legatura cu depresia, ci numai cu somnul pe care il simt in fiecare celula si cu sentimentul de toamna gri si ploioasa...
Azi nu imi convine nimic si asta e! Vreau sooooomn ...sper sa nu mai ploua maine :P

Pustiu si relaxare

Am fost in week-end cu copiii la munte...5 sinistrati in pustietate, fara telefoane, laptop-uri, muzica si orice altceva hi-tech. In natura, printre copaci multi, in zeci de tonuri de verde, cu balansoar si foisor in curte, cu ploaia mocaneasca duminica, noi stand in foisor si jucand diverse. Un super week-end as spune eu, in care ne-am relaxat, am ras, am facut gratare si am dormit... eu cel putin, am dormit de parca nu as mai fi dormit de 3 luni.
Mi-a placut maxim, desi initial nu am vrut sa merg... nu regret deloc ca m-am lasat convinsa, ci din contra.
Am avut timp sa ma gandesc la foarte multe lucruri importante pentru mine, sa incerc sa iau decizii, dar sa nu reusesc sa iau nici una pana la urma, pentru ca in final tot pe moment actionez, ca intotdeauna, asa ca nu are rost sa imi fac planuri pe care pana la urma nu le urmez pentru ca o sa gasesc o alta varianta mai interesanta cand trebuie sa actionez...
Pe principiul Creanga ”Amintiri din copilarie”,... nu stiu cum sunt altii, dar eu cand incerc sa ma gandesc la ceva anume nu imi reuseste pentru mai multe de cateva minute... invariabil creierul mi se umple de alte ganduri, se amesteca tot, sar de la o idee si concluzie la alta, nu reusesc sa ma hotarasc definitiv pe nimic... si chiar ma chinui, dar se pare ca natura mea de copil ametit si complicat o sa continue sa ma impiedice sa iau lucrurile metodic sau organizat in viata asta... ceea ce nu este neaparat rau, cel putin nu pentru mine!
Peisajele de la munte erau extraordianare, chiar ramaneam muti pe alocuri, si nu am putut sa nu ma gandesc la faptul ca oamenii care traiesc in satele acelea cu privelisti fabuloase sunt atat de obisnuiti cu ele incat nu le mai apreciaza asa cum am facut-o noi... pentru ei, ele sunt doar piese din puzzle-ul aranjat al vietii lor, la fel cum Bucurestiul este pentru noi doar o obisnuinta de multi ani de zile...
Desi mi-a placut la munte, nu stiu de ce de-abia asteptam sa ma intorc acasa... asta e dubios, pentru ca eu de felul meu sunt omul cel mai trist pe drumul de intoarcere spre casa... mereu imi doresc sa oprim cat mai mult, sa fie aglomerat, numai sa ajung acasa cat mai tarziu... practic trag de fiecare calatorie pe care o fac, cat de mult pot... da, imi plac drumurile si calatoriile, pentru ca acolo totul pare diferit, poate de la loc, poate de la aer, poate de la cine stie ce altceva... si varietatea imi face viata frumoasa si plina... deci cum ar putea sa nu imi placa?!
Deci copii, ce facem week-end-ul viitor?! Pe unde mai adorm si eu la 10 jumate seara? :))

11 puncte

Acum ceva timp am jucat cu copiii mei un joc... fiecare a spus lucrurile pe care le are in viata si care ii insotesc orice s-ar intampla, lucuri care ne fac sa zambim si sa fim recunoscatori.
Le voi scrie si aici, pentru ca am fost foarte mandra de lista mea de atunci.

1. a existat Romulus in viata mea
2. primesc constant provocari interesante, de la oameni diversi si daca nu le primesc mi le creez singura
3. am 5 prieteni buni, plus inca o tona care au potential sa ajunga printre cei de suflet
4. rad mult, prost si fara rost
5. reusesc sa ajung la rezultate mereu, indiferent de cat timp imi ia sau cat de greu imi este pe parcurs...chestie testata dintotdeauna
6. de fiecare data cand imi este greu apare ceva care sa ma scoata din starile grele
7. am creier si imi place sa il folosesc cat mai mult si in chestii cat mai variate (de aici decurge evident si faptul ca reusesc sa ma inconjor de oameni la fel...)
8. nu exista sa nu imi reuseasca ceva pe plan profesional daca imi pun mintea
9. reusesc sa am o influenta asupra celor din jur, mai ales asupra celor care ma intereseaza sau conteaza, dar nu numai... 
10. am inceput sa scriu si unii zic ca imi si iese... nu ma asteptam :P
11. nu fac parte din societate la nivelul general acceptat... ma prefer cu dubiosenii si stari contradictorii decat liniara, conformista si conventionala

Apoi am pus o problema, de fapt doua: 1. ordinea in care am scris lucrurile este importanta sau nu?! Raspunsul mi-l dadusem deja singura... evident ca este importanta, pentru ca intotdeauna ne raportam la lucrurile din viata noastra in ordinea importantei lor pentru noi. Dupa ce mi-am dat seama de asta, as fi vrut sa schimb ordinea celor 11, ca sa vad daca lista mi se mai pare corecta, dar nu am facut-o, pentru ca oricum stiu raspunsul deja...
A 2-a problema era daca lucrurile chiar stau asa cum le-am scris... in conditiile in care fiecare dintre noi suntem subiectivi, mai ales in ceea ce ne priveste pe noi insine, este posibil ca unele din cele 11 puncte sa fie numai in imaginatia mea... dar pana la urma, mai conteaza?! Daca ele ma fac fericita si recunoscatoare, atunci pot sa ramana toate in lista, indiferent daca ceilalti le percep ca adevarate sau nu ... contez eu si felul in care ma raportez eu la ele...

O poveste

Sa va spun o poveste.

A fost odata o fata, Maia sa ii spunem, careia ii placeau provocarile si jocurile mai mult decat orice si care la un moment dat a pierdut provocarea suprema... Si a fost trista, si a ramas goala inauntru, si nu a mai interesat-o nimic pentru un timp...

Dar cum timpul vindeca orice, intr-o zi si-a dat seama ca nu mai era nici trista si nici goala... si atunci a inceput sa fie iar nebuna si ametita, sa se bucure de orice lucru marunt, sa se indragosteasca pentru cate 2 saptamani (in stilul caracteristic), sa rada din orice si oricand, sa se entuziasmeze de orice... si cateodata sa se gandeasca si la pierderea ei...

A evoluat pe toate planurile, si-a atins scopurile, oricat ar fi muncit pentru ele si oricata energie i-ar fi luat, a cunoscut lume multa si frumoasa, a vazut locuri superbe, si-a facut prieteni noi si a consolidat prietenii vechi, a refacut o casa dupa lupte seculare cu zugravii nepriceputi si banii insuficienti. Si a fost extrem de mandra ca i-a reusit (inca nu total, dar se ajunge si acolo). Maia a vorbit mult despre orice, a analizat orice si a ajuns  la concluzii... despre ea si ceilalti; bune sau proaste, au fost concluziile ei si si le-a asumat de fiecare data.

A fost fericita cand copiii din viata ei au facut-o sa rada sau au tinut-o in brate cand i-a fost greu, a fost rautacioasa cand a simtit asta, a ajutat fara sa i se ceara ajutorul si a plans cand nu ieseau lucrurile cum voia ea sau cand amintirea pierderii provocarii supreme o coplesea. 

Un singur lucru nu a vazut ea: motivul pentru care nu poate sa renunte la provocari, din ce in ce mai multe si mai mari: pierzand provocarea suprema, avea nevoie de una care sa o depaseasca pe aceea si pe care sa o castige... Dar nu avea cum sa castige provocarea suprema pentru ca nu a depins nici o secunda de ea, ci de destin... si nici nu avea cum sa aiba vreo provocare mai mare, pur si simplu pentru ca nu exista una...

Maia s-a revoltat pentru multe lucruri, s-a decis ca trebuie sa se cunoasca pe ea in profunzime pentru a putea sa fie linistita... si s-a cunoscut, dar nu s-a linistit. Si de multe ori a avut nevoie de liniste, dar nu putea sa ajunga acolo pentru ca avea prea multe personalitati care se bateau cap in cap... fiecare voia ceva, de cele mai multe ori opus celorlalte si atunci vulcanul interior erupea si se lasa cu lava fierbinte.

Si-a dat seama ca fiecare om important din viata ei a marcat-o si ca ea este un amestec de amprente: ale oamenilor, ale locurilor si evenimentelor... toate mulate pe ADN-ul ei unic. Si a vazut ca rezultatul ii place... cu toate dubioseniile ei, ii place.. si nu vrea sa fie altfel, pentru ca este bine asa. Asa simte ca traieste, ca are lucruri de facut cu ea si cu relatiile ei, ca are provocari de castigat si oameni de cucerit.

Maia nu ar vrea ca lucrurile sa stea altfel, desi are momente cand spune exact contrariul, pentru ca simte ca nu mai poate... dar poate in continuare si ii place asa. :) Da, umbla prin viata ei, se pierde si se regaseste, o ia pe poteci luminoase sau intunecate, dar de fiecare data necunoscute, urca pe munti inalti si coboara in vai adanci pentru ca asa e in viata, si cu suisuri, si cu coborasuri.

Maia sunt eu si asta e o parte din povestea mea care a inceput pe 31 mai 2008... povestea nu este in nici un caz trista, desi asa ar putea parea... am zambit cand am scris-o si am scris-o crezand fiecare cuvant din ea... peste 365 de zile o sa apara si un update al ei, pentru ca sunt foarte curioasa daca o sa se schimbe radical ceva in viata Maiei. Curiozitatea cea mai mare este daca pana atunci va reusi sa inteleaga faptul ca nu are cum sa primeasca o provocare mai mare decat cea de pe 31 mai 2008... si din momentul acela sa continue sa se joace, dar stiind ca jocurile sunt facute doar pentru distractie si evolutie personala, nu pentru a demonstra nimic, nici ei si nici celorlalti, ci pentru a ne face fericiti ...

Parfum de locuri familiare

Ma intrebam de ce oamenii se simt cel mai bine in locurile cunoscute?! Siguranta pe care ti-o da familiarul, nevoia de apartenenta la ceva, desi poate nu important pentru noi? Eu intotdeuana ma simt bine cand ma duc in locuri familiare, cand ma intorc in locuri unde nu am mai fost de foarte mult timp. De fiecare data am aceeasi senzatie pe care o aveam cand mergeam acolo. Chiar daca au trecut ani de zile, locurile acelea au parfumul de altadata: al copilariei, al adolescentei, al unei iubiri sau prietenii, depinde de loc...
Asociez locurile cu sentimente, cu senzatii, fie ele pozitive sau negative. Spre exemplu, iarna si fetele mele inseamna acasa la mine cu fresh de orice, numai portocalele fiind constante. Ni se intampla foarte des iarna sa mergem la mine si de fiecare data stam la o cana de vorba, un platou de ras si un pahar cu fresh. Mi-e dor de fresh cu fetele mele. Ideea este ca vara asta nu am mers nici o data la mine sa facem asta... pentru ca pur si simplu asociem fresh-ul cu iarna: cu noi imbracate gros, cu aragazul pornit si usa deschisa ca sa iasa fumul de tigara... cateodata cu o ceasca de cafea si zatul aferent, altadata cu problemele uneia dintre noi, de cele mai multe ori cu gura pana la urechi, intotdeauna cu suc de fructe facut ”a l'instant”. De-abia astept joi cand o sa fac din nou asta cu fetele mele... sper doar sa intram in aceeasi atmosfera, desi inca nu este frig afara. Oricum avem lucruri de dezbatut si motive sa radem, asa ca bine tot iese :)

Desi m-am mutat de mai mult de un an, pentru mine centrul universului este tot Foisorul. Acolo merg cu copiii mei cand nu avem unde merge sau nu ne vine nici o alta idee interesanta (ori in cafenele, ori la unul din ei acasa). Nici o secunda nu m-am gandit pana acum ca as putea iesi la cafea pe unde stau eu... Sa nu ma intelegeti gresit,  la mine acasa chiar sunt acasa (cu tot ce inseamna asta), dar cartierul nu este acasa... Foisorul este acasa pentru mine, acolo e cald, e familiar, acolo am ras si acolo am vorbit despre problemele mele de cele mai multe ori prostesti. Am facut aceleasi lucruri si in alte locuri, cu aceeasi oameni... dar nu stiu de ce, pentru mine tot Foisorul este acasa... Poate la un moment dat o sa imi dau seama de ce anume...
Da, am povesti din fiecare loc in care am fost, asociez locuri cu oameni si emotii... acum mi-e dor sa merg ”La copaci”, terasa unde mergeam acum 3-4 ani cu copiii mei... dar deja nu mai suntem aceeasi care mergeam acolo, nu mai sunt aceleasi relatiile si oameni... dar in momentul asta imi doresc sa retraiesc sentimentul de ”La copaci”...

Daca

As fi un animal, mi-ar placea sa fiu pantera

As fi o pasare, mi-ar placea sa fiu vultur

As fi un anotimp, mi-ar placea sa fiu primavara

As fi o melodie, mi-ar placea sa fiu ”Enjoy the ride”

As fi planeta, mi-ar placea sa fiu Marte

As fi zeu, mi-ar placea sa fiu Atena

As fi o insecta, mi-ar placea sa fiu fluture

As fi un fenomen al naturii, mi-ar placea sa fiu tornada

As fi un dezastru natural, mi-ar placea sa fiu tsunami

As fi un nume, mi-ar placea sa fiu Maia

As fi un sentiment, mi-ar placea sa fiu extazul

As fi o parte a corpului, mi-ar placea sa fiu buzele

As fi un eveniment, mi-ar placea sa fiu nasterea

As fi o planta, mi-ar placea sa fiu macul

As fi o relatie, mi-ar placea sa fiu prietenia

As fi un defect, mi-ar placea sa fiu inconstanta

As fi o culoare, mi-ar placea sa fiu alb

As fi o persoana, mi-ar placea sa fiu eu

As fi un gust, mi-ar placea sa fiu picant

As fi un joc, mi-ar placea sa fiu sah

As fi o apa, mi-ar placea sa fiu cascada

As fi o poveste, mi-ar placea sa fiu ”Micul print”

As fi un material, mi-ar placea sa fiu in

As fi o slabiciune, mi-ar placea sa fiu sexualitate exacerbata

As fi o utopie, mi-ar placea sa fiu libertatea absoluta

As fi un talent, mi-ar placea sa fiu scrisul

As fi o limba, mi-ar placea sa fiu limbajul trupului

As fi o privire, mi-ar placea sa fiu profunzimea

As fi o senzatie, mi-ar placea sa fiu gheata

As fi un dans, mi-ar placea sa fiu tango

As fi o amintire, mi-ar placea sa fiu Ro

As fi un element, mi-ar placea sa fiu foc

Ajutor... singura se pare ca nu pot

Am atatea planuri, vreau sa fac atatea lucruri, si asta de cateva luni bune, dar nu reusesc... si este vorba numai de lucruri mici, care tin strict de mine... dar pur si simplu nu reusesc. 

Pe lista sunt lucruri banale, cum ar fi: sa pun autocolant pe dulapul meu ”vintage” din bucatarie (care acum este cam albastru, cu urate tente de galben pui si bej), sa im fac un tablou pentru hol (dorinta mea ar fi sa il pictez, dar am si o idee de tablou din pietre de rau si o promisiune de la un prieten ca o sa il faca el... da, probabil o sa il fac eu la un moment dat). De asemenea, as vrea sa ma duc sa imi cumpar perdele si draperii, sa revad ”Lie to me” si sa recitesc cartile de limbajul trupului pe care le am, pentru a putea in sfarsit sa incep proiectul pe care doresc sa il realizez (copilul meu virtual), sa ma intalnesc cu toti prietenii pe care nu i-am mai vazut de ceva timp, sa citesc mai mult... Si lista poate continua in acelasi stil...

Ei bine, acum vine problema: imi doresc foarte mult sa fac toate lucrurile astea, dar sunt paralizata... da, pur si simplu nu pot sa ma misc din loc. Stau in fata calculatorului sau pierd vremea in orice alt fel, care de multe ori nu ma satisface nici macar momentan si nu reusesc sa ma mobilizez pentru lucruri care mi-ar aduce zambetul ametit pe buze. 

De ce, ma intreb eu acum... cred ca am si un raspuns. Nu am liniste interioara, sunt un tumult comtinuu, sunt cand fericita (doar la nivel superficial, bineinteles), cand deprimata sau trista, cand ganditoare si dezamagita, cand plina de o energie si de un chef nebun de a face lucruri pe care pana la urma nu ajung sa le fac... 

Deja mi se pare ca totul devine prea complicat, ca eu devin de neinteles pana si pentru mine, deja simt ca nu mai am nici chef si nici putere sa stau sa lupt cu mine in fiecare zi. M-am cam plictisit de aceleasi placi vechi si uzate, de aceleasi capricii si de nehotararea care ma insoteste zilnic. M-am saturat sa tot astept ceva, ceva ce nici macar nu pot sa definesc... da, astept si nu stiu ce astept. In conditiile in care totul tine de mine, schimbarea de care am nevoie tine de mine eu stau si astept... pentru ca pur si simplu nu pot sa ma misc. 

Cred ca am nevoie sa ma linistesc in interior, sa imi gasesc un loc al meu in care sa fiu in siguranta... si nu reusesc orice as face. Ieri mi-a zis o prietena ca traiesc exact ca la 16 ani... si poate are dreptate. Pe de o parte simt ca ma maturizez si cresc intrucatva, pe de alta parte am acelasi comportament si trec prin aceleasi experiente si dubii ca o pustoaica de 16 ani... Problema este ca la 16 ani nu gandeam ca acum... si comportamentul de atunci nu se mai potriveste deloc cu cea care sunt acum... de asta si tumultul, si nehotararea, si lipsa de constanta... si toate celelalte lucruri care ma scot din minti la mine...

Mi-am dat seama ca singura nu pot, azi mi-e dor de Ro mai mult decat oricand, azi am nevoie de el sa imi dea un sut in fund ca sa imi revin... da, acum 2 ani si ceva mi-am pierdut reperul, centrul de siguranta... si de atunci sunt ratacita si nu ma regasesc... ma reinventez constant, ma imaginez si ma pozitionez in tot felul de scenarii, probabil in speranta ca unul mi se va potrivi la un moment dat... dar nici unul nu este al meu. Toate sunt pentru altii sau ale altora...

Am multi prieteni cu care vorbesc si de la care iau cate ceva ca sa umplu lipsa reperului absolut care a fost Ro... si in unele perioade reusesc sa umplu golul, dar acum nu stiu daca toti copiii mei cumulati pot sa il inlocuiasca pe el... da, am nevoie de ajutor ca sa ma gasesc, sa ma definesc si sa ma plasez undeva in spatiu... si el nu mai este aici, dar sunt ceilalti... si totusi?!Unde si cine sunt eu? De ce nu stau cuminte macar putin? Chiar am nevoie de asta...

Sa imi dea si mie cineva un ghiont, macar sa ma apuc de lista mea de lucruri telurice pe care vreau sa le fac... poate daca ma apuc de ele, o sa ma apuc si de mine... dar asa singura chiar nu pot... ma ajutati putin asa?!... poate un bobarnac e suficient, poate ajunge o imbratisare sau o dovada de incredere si apropiere... nu as sti sa spun acum...

De ce ai minti fara motiv?!

Nu as fi zis ca o scriu inca un post astazi, dar pana la urma am facut blogul asta cu scopul de a-mi pune pe ”hartie” gandurile.
Pana acum ziua asta a fost foarte tare!!! Chiar am fost cu zambetul pe buze, fara nici un motiv concret.
Acum insa, sunt extrem de nervoasa... tocmai am aflat ceva care m-a umplut de nervi (da, sunt ca un vulcan in eruptie!!!). In nici un caz nu este ceva important sau care sa conteze in vreun fel in viata mea... insa am aflat ca am fost mintita din nou... si nu suport asta!!!!!! Deloc, de la nimeni, sub nici un motiv!!!!
Eu inca nu pot sa inteleg cu adevarat de ce mint oamenii, mai ales cand nu au motiv... ceea ce am aflat acum este pur si simplu o minciuna fara rost, care nu cred ca a fost generata decat de un orgoliu absolut prostesc (cu mult mai prostesc decat al meu... and that says a lot!).
De ce le e unor oameni frica sau rusine sa isi asume statutul? Este chiar atat de grav sa fii singur, sa nu ai o relatie?! De ce ai minti cu asa ceva? Probabil mai mult de jumatate din populatia planetei este singura... deci stai linistit, my friend, nu esti unic si nici nu ai de ce sa faci o poveste cum ca ai fi intr-o relatie... Si atunci de ce sa minti?! Chiar asa de rusinos este? Chiar era nevoie sa imi arati ceea ce tu crezi ca ar fi superioritate fata de mine (ca tu ai o relatie stabila si eu nu)?! Ei bine, in ochii mei in momentul asta esti zero... pacat de tine, chiar ai potential... Si acum imi e doar scarba de tine... si ca sa citez un clasic in viata (adica pe mine :P): ”esti doar vomitiv...”
Trecand peste morala plina de scarba pe care am simtit sa o fac, nu pot sa nu ma intreb totusi, de unde nevoia asta a oamenilor de a se simti parte dintr-o relatie, desi uneori relatiile sau persoanele respective nu sunt in nici un caz ceea ce ne dorim, sau ceea ce ne face sa functionam? Sunt de acord ca nu ne-am nascut ca sa fim singuri, dar chiar sa intram cu buna stiinta in niste relatii care nu ne fac fericiti, decat poate aparent? Ce castigam din asta? Recunoasterea sociala a normalitatii noastre?!
Eu vad 2 rele aici. Prima: nevoia de recunoastere sociala (a unei societati care de obicei ne da in cap si ne constrange) si a 2-a, ideea de normalitate (pentru mine normal nu este neaparat bun, mai ales ceea ce este normal pentru socialul din jur). Da, eu nu vreau sa fiu normala, nu vreau sa am relatii doar de ochii celorlalti, ca sa nu ma simt singura sau privata de apreciere (apreciere pe care oricum o pot gasi oricand in orice alte parti). Eu vreau o relatie care sa ma implineasca, sa ma provoace, pentru care sa vreau sa lupt in fiecare clipa si care sa ma faca sa vibrez din toate punctele de vedere... in my book easy is boring si daca ma plictisesc plec fara sa ma uit inapoi...
Asa ca voi cei care aveti relatii doar de fatada sau din cine stie ce motive... mai ganditi-va... chiar va fac fericiti aceste substitute?! Pe mine clar nu m-ar face, but this is just me and I don't settle...
Si revenind la minciuna... shame on you...daaaa, chiar sunt nervoasa acum...

Ce bineeeeeee e

M-am trezit de dimineata cu un sooooomn de nu pot sa il descriu (dubios, pentru ca am dormit destul... cred ca aseara Osho mi-a asasinat creierul mai mult deca credeam...). Si cu toate astea sunt uber happy, fara motiv. Dar nu simt o fericire energica, asa cum mi se intampla de obicei, ci sunt linistita. Zambesc in sinea mea, as vrea sa fac multe, dar nu am energie suficienta ca sa fac tot ce imi doresc.
M-am trezit plina de speranta, de vise ciudate, dar realizabile, cu o stare de bine... da, pur si simplu o stare de bine, pe care nu pot sa o explic, care nu a fost generata de nimic anume, care nu stiu daca si cat o sa dureze, pe care nu vreau nici sa o inteleg, nici sa o descriu, ci doar sa o simt. Stau cu ochii mici de somn, scriu si imi vine sa explodez de cat bine simt pe interior.
Da, este una din starile mele... poate una dintre cele mai frumoase, dar care nu ma satisface pe deplin, pentru simplul motiv ca nu am energie sa o exploatez la maxim (azi chiar am un pitic pus pe Osho, norisorul alb al vietii....).
Beau o cafea si ma uit la broasca mea feng-shui care se uita si ea la mine. Doamne cat de urata este... si cum ma face sa rad in momentul asta... da, astazi se pare ca ma bucur si de broaste urate din metal cu ochii rosii :)). O simt cum se uita la mine cu o expresie de nervi... na, in feng-shui ea este cu banii si acum trebuie sa produca... nu e tocmai usor la cum ma cunosc pe mine :))
Jap jap Carmen, mai si munceste putin te rog....
Ce bine ma simt, I wanna shout it to the world!

Stealing friends

Mi-am dat seama de curand ca ”fur” prieteni...bine, nu fur in sensul strict, ci mi-i fac prieteni pe oamenii pe care ii cunosc prin prietenii mei. Acum cateva zile eram la mine cu o parte din copiii mei, si uitandu-ma la ei, mi-am dat seama ca nici unul dintre ei nu era la baza prietenul meu, ci au aparut in viata mea prin altii, nu de la mine putere. Toti devenisera copii mei in timp, dupa ce i-am cunoscut printr-unul sau altul din prietenii mei... si acum sunt prietenii mei cu tot ce reprezinta cuvantul (in my book).
In momentul in care am avut revelatia asta am inceput sa zambesc... I was happy that I did that. Unii oameni considera ca au suficienti prieteni si atunci nu sunt interesati sa cunoasca oameni noi (pe care sa ii transforme in prieteni)... eu nu, eu imi doresc din ce in ce mai multi prieteni, prieteni buni cu care sa rad, sa ma joc, sa ies si sa vorbesc ”mult, prost si fara rost”, cu care sa construiesc relatii de prietenie mai dubioase sau mai traditionale, in functie de cum este fiecare dintre ei. Am carnetel de prieteni si fac constant update-uri.
Sa definesc putin termenul prieten pentru mine: nu ma refer la cunostinte sau amici, la oameni cu care vorbesc sporadic si la care nu ma gandesc decat atunci cand ne vedem, ci la copiii care imi ”rasar” in minte cand nici nu ma astept, la cei cu care simt nevoia sa vorbesc si sa ma vad des, pe care imi doresc sa ii ajut si sa ma ajute cand am nevoie, sa fac parte din viata lor si ei din viata mea constant. Prietenii pentru mine sunt oamenii care ma cunosc fara sa fiu nevoita sa le spun tot sau sa ma descriu mereu, care sunt atenti la mine ca persoana si imi accepta cele multe defecte, care ma intuiesc si cand sunt bine si cand sunt rau (da, stiu ca poate cer cam mult, dar si eu fac la fel cu cei pe care conteaza... si recunosc ca am nevoie de reciprocitate ca sa fiu bine intr-o relatie). Toate astea, plus o fraza pe care am gasit-o nu mai stiu pe unde: Friendship isn't a big thing - it's a million little things.

Numai vara asta am mai pus eticheta de prieten pe fruntea a inca 3 copii... e suficient sau nu?! Nu stiu si nici nu conteaza... daca reusesc sa ii fac sa si ramana cu mine este foarte tare... si la cum ma cunosc, o sa fac ”eforturi” ca sa ii pastrez... si probabil o sa imi si iasa, asa ca imi pare rau pentru voi copii daca nu vreti sa ramaneti... deja nu prea mai e dupa voi.
Pana una alta, m-am trezit cu voi in cap, zambind la ideea de prietenie si de oameni la care tin si care, cel putin aparent, tin si ei la mine, fiecare in felul lor, si care imi si arata asta, fiecare cum poate (na, acum trebuie sa recunosc ca pe unii din ei trebuie sa ii impulsionez si cateodata ma enerveaza asta, dar atat timp cat functioneaza pe termen lung este ok).
Let the friends come to me, avem un carnetel de umplut pana la refuz :)