Let the only reason for friendship be friendship

In ultima perioada multe dintre gandurile, eforturile si actiunile mele se indreapta inspre prieteni si inspre ideea de prietenie. Ma gandeam ca eu simt altceva pentru fiecare dintre prietenii mei, iau de la fiecare din ei anumite lucruri, ma raportez altfel la fiecare. Acum nu stiu sigur daca fac asa datorita lor, a felului lor de a fi sau pur si simplu datorita mie si a felului in care ii vad eu pe ei si a ceea ce imi doresc de la ei si de la prietenia noastra.
Este normal sa simti altfel si altceva pentru fiecare persoana in parte?! Pana la urma ”prieten” este un termen generic, ce caracterizeaza o anumita categorie de oameni din viata noastra. Dar eu nu pot sa incadrez prieteniile pe care le am intr-un termen generic. Daca ar fi sa definesc prietenia mea cu cei din jur nu as putea... exista prietenii care intra in definitia clasica si prietenii pentru care ar trebui inventata o noua definitie in dictionar. 
In jurul meu am observat si oameni pentru care ideea de prieten inseamna acelasi lucru oricare ar fi prietenul la care se raporteaza, dar si oameni care, la fel ca si mine, reinterpreteaza ideea de prietenie. 
Acum ma intreb daca asta se intampla pentru ca exista oameni capabili sa simta mai mult, mai profund si mai divers, sau pur si simplu pentru ca unora din noi, cei din jur ne exprima lucruri chiar atat de diferite incat nu poti sa te raportezi la ei toti in acelasi mod. 
Cred totusi ca este vorba de cei din jur, de felul in care sunt construiti ei... cred ca pe mine ceilalti ma fac sa ma raportez diferit, nu eu... pana la urma ei imi inspira tipuri diferite de sentimente, pentru ca si prieteniile sunt diferite, unele mai clasice, unele foarte sucite si reinterpretate, bazate pe niste principii care practic nu au nici o legatura cu prietenia, dar care creaza legaturi foarte puternice si apropie oamenii mai mult decat ideea de prieten clasic. Da, trebuie sa recunosc ca pe mine ma atrag foarte mult lucrurile si oamenii care ies din normalitate: cu cat mai sucit, cu atat mai bine, cu cat mai reinterpretat, cu atat mai challenge-ing. Si totusi, tin extrem de mult la toti prietenii mei apropiati, indiferent daca prietenia noastra este clasica sau nu. Desi ma raportez la ei diferit, ii iubesc pe toti la fel de mult, numai ca diferit...
Una din problemele mele este faptul ca uneori prieteniile sunt unilaterale. De multe ori cei pe care ii consideram prieteni nu simt acelasi lucru fata de noi... si din punctul meu de vedere o relatie de prietenie implica reciprocitate. E suficient sa ne uitam in jurul nostru si o sa vedem ca foarte multe dintre prieteniile pe care le vedem sunt generate de diferite interese... eu tot timpul am gandit prietenia si mi-am dorit-o ca pe o relatie fara nici un interes...pur si simplu doi oameni care se inteleg, carora le place sa petreaca timp impreuna, sa se distreze si sa se ajute fara un motiv ascuns... let the only reason for friendship be friendship... could that happen?!
Oricum, mi-am dat seama ca am si prieteni buni si prieteni ”rai”... si vreau ca in viata mea sa ii pastrez pe cei buni, oricat de suciti ar fi ei si prietenia noastra... am avut si confirmari in ultimul timp, am vazut si infirmari de-a lungul vietii... si acum se pare ca am inceput sa discern intre ce este ok in viata mea si ce nu (din punctul asta de vedere cel putin)... si continui sa am nevoie de confirmari de la prietenii mei, pentru ca na, asa sunt si asta vreau in momentul asta de tranzitie... 
For all my friends out there... I love you guys... differently, but I love you :)

Si daca cineva mi-ar putea citi gandurile?

Ce-ar fi daca ceilalti ar reusi sa ne citeasca gandurile? Cred ca fiecare dintre noi avem ganduri si idei ascunse de fiecare data cand purtam o conversatie, lucruri pe care nu le spunem fie pentru ca nu putem, fie pentru ca nu vrem. Asa ca niciodata in viata nu se poate vorbi de sinceritate absoluta. Si atunci, ma gandesc de ce ne deranjeaza uneori atat de mult cand ceilalti nu sunt complet cinstiti cu noi? Pana la urma nici noi nu suntem, cateodata nici macar fata de noi insine. Chiar atat de frica sa ne fie incat nu ne putem asuma nici macar in fata noastra ceea ce gandim, simtim si ne dorim?! Mda, cam multa lasitate in viata fiecaruia dintre noi... culmea este ca din asta numai noi pierdem pana la urma...

Si totusi, daca ceilalti ar resui sa imi citeasca gandurile, atunci m-as simti dezgolita, neprotejata si vulnerabila intr-un mediu ostil... chiar daca este vorba numai despre cele mai apropiate persoane din jurul meu, ideea de a ma dezvalui total imi produce panica... dupa cum mi-a spus un prieten de curand: simt ca spui foarte multe si totusi nu spui la fel de multe pe cate spui... si lucrurile cam asa stau. As vrea sa pot spune tot, dar imi convine mai mult sa nu spun multe, sunt mai aparata... da, ma apar prin ganduri ascunse, prin negari ale unor fapte evidente uneori, prin refuzul de a accepta diverse lucruri... toti facem asta, toti ne ascundem in spatele perdelelor de ganduri si idei pe care le avem si care ne fac sa ne simtim in siguranta. 

Tocmai ascult o melodie care spune”did you leave the best with the words you don't say”... si cum de felul meu nu prea cred in coincidente, nu pot sa nu ma intreb cat de adevarata este ideea asta?! Oricum, mi se pare ca o actiune cu rezultate proaste este preferabila unei inactiuni. Si cand imi reprim dorinta de a spune anumite lucruri, oare asta nu este exact inactiunea care nu aduce nici un rezultat!? Fie el pozitiv sau negativ? Si totusi, toti trebuie sa discernem exact ce vrem si ce nu vrem sa spunem, pentru ca personal cred cu tarie ca nu totul trebuie spus.

Sunt constienta ca poate ar trebui sa spun mai multe, sa imi exprim starile mai exact si mai pe intelesul celor din jur (ca sa pot fi eu mai inteleasa ca si om si ca sa fiu sincera la modul absolut), dar ma simt confortabil sa pastrez o parte din mine si din lumea mea inchisa in capul si inima mea. Fiecare are nevoie de spatiul si locul lui propriu unde nimeni nu poate avea vreodata acces, si am ales ca al meu sa fie anumite idei si ganduri pe care nu imi doresc sa le verbalizez, pentru ca poate si-ar pierde din substanta daca ar pluti in aer ca si cuvinte spuse...

Am uneori discutii cu cei din jur, ma gandesc la anumite lucruri pe care nu vreau sa le spun, ma uit in ochii interlocutorilor mei si ma gandesc daca ei percep la vreun nivel, oricat de bazal, exact ceea ce imi trece mie prin minte in momentul acela. Si cateodata privirea celorlalti este atat de patrunzatoare incat parca darama zidurile pe care le-am ridicat si ma face sa ma simt goala in furtuna, desi probabil nimeni nu isi da seama cam la ce ma gandesc eu intr-adevar. Ei bine, acela este momentul in care imi dau seama ca de fapt nu vreau sa spun tot, pentru ca panica pe care o creaza in mine astfel de priviri si constientizari este ceva ce nu cred ca putea suporta pe termen nelimitat. Numai ideea ca cei din jur ar putea ajunge pana in profunzimea personalitatii mele ma paralizeaza... 

Cu toate astea, uneori imi doresc ca cei din jur sa imi citeasca gandurile, pentru a simti apropierea mea fata de ei si a lor fata de mine. Dar stiu ca am nevoie de spatiul meu personal si am nevoie sa aleg eu ce spun si ce nu spun... o fi pentru ca vreau sa ma simt stapana pe viata mea in conditiile in care in fiecare zi, fiecare dintre noi este pana la un punct tributar relatiilor cu cei din jur?! Sau este doar frica de a ma dezvalui toata? Oricum nu conteaza, pentru ca vreau sa pastrez anumite lucruri numai pentru mine...

Sometimes the moment just feels great

Am fost la meci cu niste prieteni si am baut 2 beri... de la de prima se vedea deja diferenta... nu cred ca am vorbit pana acum de ”privirea mea senina si cretina”. Ma rog, ea apare in alt context, despre care poate o sa vorbesc la un moment dat, dar azi a aparut ca o reactie la bere (Ursus rules tonight!). Am ras mult, prost si fara rost, am facut glume si m-am distrat stilul ”old Carmen” (yey, imi iese in final, sa vedem si pentru cat timp...).
Acum sunt acasa si ascult cea mai tare muzica ever... desi clar nu este cea mai tare, eu sunt subiectiva... este muzica pe care o canta cineva de care se pare ca imi place... ma tot trezesc gandindu-ma la el, ascultand cele cateva cantece pe care mi le-a trimis acum 2-3 zile. Nu stiu de unde si de ce m-a apucat, nici cat o sa dureze, dar e frumoasa senzatia... ma face sa zambesc (recunosc ca in momentul asta nu stiu daca este de la bere sau doar de la el... si nici nu conteaza, le asociez pe cele 2).
Nu am planuri pentru maine, nu stiu cum o sa fie, ce o sa se intample sau ce o sa vreau, dar ce se intampla acum este genial. Zambesc, ascult ”Me levar” (Take me) si am chef sa dansez putin...
Motivul pentru care am scris pe blog acum?! Imi tot doresc de ceva timp sa scriu lucruri caracteristice personalitatii mele acum ceva timp si tot nu imi iese. Un prieten mi-a sugerat sa scriu dupa ce am baut ceva, spre exemplu... Nu stiu exact ce si cum iese, dar o sa imi dau seama recitind postul la un moment dat...
In momentul asta vreau sa vorbesc cu brazilianul ”vietii”  si sa imi trimita flori pe mess... nu e online, dar nu e nici o problema... ascult ”Me levar” and that's enough for the night ...
In sfarsit vad si eu un lucru tipic vechii eu, pe care nu vreau sa o pierd, ci doar sa o upgradez cu ceva profunzime si esente noi si necunoscute... da, se pare ca sunt inca aici si asta ma face fericita... I think I'm getting somewhere... sunt ametitaaaaaaa (si nu, nu e de la bere, ci de la starea mea naturala) :)

Gandurile au o vibratie universala

Gandurile au o vibratie universala... am auzit de curand asta si mi-a placut la maxim. Si lucrurile cam asa stau in fapt.
Cand am fost la mare a fost ploaie de stele, am vazut 2 stele cazatoare si evident mi-am pus 2 dorinte. Prima s-a indeplinit chiar in ziua aceea si a 2-a, la care sincer nu ma asteptam sa se intample, s-a indeplinit si ea.
Si cum nu totul poate fi frumos in paradis, desi dorintele s-au implinit, practic indeplinirea lor a fost absolut reinterpretata fata de ideile mele initiale...
Sa explic putin: am avut 2 dorinte, acum am doua intamplari, dorintele mele indeplinite, doar ca nu a fost exact la ce m-am asteptat cand mi-am dorit lucrurile respective. Si nu pot sa spun in nici un caz ca nu s-au implinit...pentru ca ele sunt acolo, absolut cum am spus eu. Cum am spus eu, nu cum am gandit eu intr-adevar. A fost ca si cum mi-as fi dorit o masina si am primit cadou o masinuta de jucarie. Teoretic dorinta s-a indeplinit, dar practic?! Ei bine practic, nu am stiu cum sa cer, ce sa imi doresc... modul in care mi-am exprimat dorinta a lasat loc de interpretari... si stelele cazatoare mi-au dat ceea ce am spus ca imi doresc, doar ca au interpretat in felul lor dorinta mea... ma gandeam ca numai noi oamenii interpretam, dar se pare ca si universul face acelasi lucru...
Se pare ca da, gandurile au o vibratie universala, in momentul in care le gandim, ele pleaca intr-un loc si raman acolo pana cand la un moment dat se intorc spre noi. Universul conspira pentru noi si totodata impotriva noastra. Este ca un joc in care noi castigam sau pierdem. Depinde numai de noi pana la urma. Daca nu lasam nici o portita de scapare sau interpretare universului, atunci vom avea ceea ce ne dorim. Am ajuns la concluzia ca pentru ca dorintele sa ti se indeplineasca trebuie sa le exprimi cu toate substraturile lor.
Mi s-au indeplinit cele 2 dorinte... si totusi nu s-au implinit.... ei bine, data viitoare o sa stiu cum sa ma exprim si cum sa imi doresc... pana la urma este perfect daca invatam din experiente. Nu am pierdut nimic, dar totusi puteam sa castig mai mult daca stiam cum sa imi doresc... To be continued cu urmatoarea ploaie de stele... Cate sanse sa ii si las universului in viata asta?!

baby on the way

i've just got a new and absolutely thrilling idea that might just get me out of the state I am in these days...
it's a lot of hard work and a long term plan, but when I will get there, my ”baby” will be born...
as avea nevoie si de cineva care sa ma ajute, sa ma impinga putin cand o sa ma apuce lenea sau greul si sa fie partas la sarcina, travaliu si crestere....
nu stiu de ce am scris in engleza, dar un copil se va naste in curand si asta ma face fericita...primul meu copil... virtual, not to worry ;))
I feel excited!!!

gandirea ca si talent

Acum vreo saptamana aveam o discutie cu o prietena si ii spuneam ca mi-as dori sa am si eu un talent: sa pictez, sa cant, sa fotografiez sau orice altceva... si imi pare rau ca nu am si nici nu stiu cum as putea sa dezvolt asa ceva pentru ca eu cred ca talentul exista sau nu, nu il poti educa decat daca exista nativ... si ea mi-a spus ceva atunci, care mi-a ramas in minte si m-a facut sa zambesc (inca zambesc de fiecare data cand ma gandesc la asta).
Mi-a spus ca eu am un talent... si anume faptul ca gandesc. Si nu se referea la gandirea de zi cu zi pe care o folosim toti in activitatile noastre, pentru a lua decizii sau pentru orice lucruri curente. Nu, vorbea de faptul ca eu gandesc peste nivelul acela, gandesc orice altceva as face, gandesc ca si mod de viata, gandesc profund, sunt observatorul si analiticul (cu siguranta exista multi oameni care gandesc mai mult si mai bine decat mine, dar talentul pe care mi-l doream eu, il voiam ca pe o exprimare a personalitatii mele, nu ca pe un varf in ochii celorlalti).
Si da, este adevarat, observ tot, analizez tot, ma raportez la tot ce se intampla in jurul meu (desi nu intotdeauna arat ca stiu tot, pentru ca, sincer, pastrez unele lucruri pentru momentele in care imi vor fi folositoare concluziile la care am ajuns... nu sunt all the way fara planuri ascunse...). Ma analizez pe mine si ii analizez pe altii, ma gandesc la orice, la banalitati si la lucruri profunde, uneori ma pierd in propriile mele ganduri si analize, dar in final ajung la concluzii de cele mai mult ori pertinente si sustenabile.
Cateodata imi face rau sa ma gandesc atat de mult si la atat de mult lucruri, dar este talentul meu si am de gand sa il dezvolt cat o sa pot, in fiecare zi cate putin, cu fiecare situatie pe care o intalnesc sau om pe care vreau sa il analizez, pentru ca pare mai complex decat altii...
Sufletul tanjeste sa faca ceva pentru ceea ce este, ca sa se poata cunoaste pe sine insusi in propria sa existenta. Eu sunt gandire, printre altele si mai presus de multe altele, si o sa continui sa fac orice ca sa ajung in momentul in care o sa fiu multumita de ceea ce am realizat pe planul asta.

S-ar putea spune ca orice om gandeste, si chiar sper sa fie asa, sa fim toti analitici, pentru ca este o modalitate foarte simpla de a ne cunoaste si de a face lumea un loc mai bun. Dar majoritatea se tem sa gandeasca si sa analizeze pentru ca le este frica de ceea ce ar putea descoperi in ei si in altii. Recunosc ca este unul dintre cele mai grele lucruri sa faci introspectie la rece, sa ajungi la niste concluzii zdruncinatoare despre tine, dar in final poti spune macar ca ai avut curaj sa vezi ca esti om, cu multe defecte si slabiciuni. Si este ok sa fie asa...
Una din partile proaste in a gandi mai mult decat este cazul? Ajungi intr-un moment in care nu mai poti lua lucrurile cum vin, pur si simplu pentru ca iti dai seama ca nu sunt de fapt asa, ca exista oameni pe care poti si vrei sa ii ajuti, dar care nu accepta ajutorul, ca stii ca poti face o schimbare in bine, dar niciodata nu poti ajuta pe cineva care nu vrea sa fie ajutat... si atunci ramai cu frustrari ca poti si nu esti lasat, ca altii nu sunt bine, desi ai putea sa le faci bine.
Toti venim cu defecte de fabricatie, dar unele pot fi reparate (si aici ma refer strict la defectele care ne fac rau, nu la acele mici bube care ne fac interesanti si ne leaga personalitatea)... si asta imi doresc eu sa fac... si chiar o sa o fac in cativa ani, ca si psiholog... pana atunci mai este ceva insa, si acum ma multumesc sa observ, sa cunosc si sa ajut pe cine ma lasa...
Toti oamenii au cate un talent propriu lor, cate o caracteristica ce ii departajeaza de cei din jur... si a mea este sa gandesc. Zambesc cand scriu asta si imi asum ca o sa sufar uneori facand asta... Dar intr-un final mi-am dat seama ca am un talent...and it makes me happy no matter what :)

Happiness comes from within

Reciteam ceva ce am scris acum ceva timp, vreo 2 luni cred... si vreau sa postez gandurile acelea, dar o sa incep cu sfarsitul:
”Ai fost vreodata cel care a demonstrat "formula" fericirii, dar apoi ai pierdut-o definitiv, fara sa o mai poti reconstitui vreodata?” - curios ca am gasit postul asta pe un blog la 5 minute dupa ce mi-am incheiat ”dizertatia” pe tema caii spre fericire... ramane de vazut daca este coincidenta sa nu ... (in momentul asta am impresia ca nu este coincidenta si ca da, am pierdut formula fericirii, dar o voi regasi... imi dau maxim o luna!)
And here goes nothing, ceea ce cred eu despre fericire si ce facem noi cu ea, adica ce scriam acum putina vreme:
Ma tot gandesc zilele astea la un lucru anume: fericirea tine exclusiv de noi. Nu are nici o legatura cu exteriorul, cu oamenii din jur sau cu mediul. Nu are legatura cu ziua de maine, cu indeplinirea a cine stie ce dorinte indepartate, ci doar cu noi si cu momentul acesta. Mi-am dat seama ca multi dintre prietenii mei nu sunt fericiti pentru ca asteapta sa se implineasca cine stie ce vis al lor pentru a putea fi fericiti. Probabil ca si eu am unele momente in care ma comport la fel. Dar nu este deloc sanatos...si nici adevarat. Pana una alta fericirea este aici si acum. Fericirea este suma momentelor de bucurie, veselie, nebunie sau liniste din viata unui om. Niciodata nu vom ajunge intr-un moment in care sa spunem ”am atins fericirea”, pur si simplu pentru ca asa ceva nu exista.
Refuzam sa ne bucuram de viata noastra asa cum este ea pentru ca asteptam... asteptam ceva care cel mai probabil nu o sa vina niciodata. Sau daca o sa vina, nu o sa mai fie ceea ce ne dorim. Chiar nu ne dam seama ca ne schimbam in fiecare zi cate putin? Cu fiecare experienta noua, cu fiecare om cu care intram in contact... suntem pur si simplu supusi schimbarilor constante si continue, oricat de rigizi si opusi schimbarii am fi ca si natura umana.
Am observat ca de cele mai multe ori aruncam responsabilitatea fericirii noastre pe altcineva: pe iubit, pe familie, pe prieteni. Chiar nu ne dam seama de 2 lucruri foarte importante?
In primul rand suntem extrem de egoisti pasand responsabilitatea altuia. De ce este obligat cineva sa care fericirea noastra pe umeri? Oricum in viata nu poti sa obligi pe nimeni la nimic in mod real. Spunem cu alte cuvinte celor de langa noi: fericirea mea este in mainile tale si daca nu voi fi fericit tu vei fi responsabil pentru nefericirea mea.
In al doilea rand, prin asta demonstram ca suntem atat de lasi incat nu ne putem asuma nici castigul, fericirea, nici reversul nefericirea. Pana la urma sansele sunt de 50%...si asta ar trebui sa fie un argument mai mult decat suficient ca sa incercam.
Din punctul meu de vedere daca sunt fericita trebuie sa ma felicit doar pe mine, daca sunt nefericita sunt singura vinovata.
Am ajuns la concluzia ca nimeni nu are fata de el insusi nici o datorie, pentru ca fiecare isi apreciaza viata asa cum doreste. Nu avem nici macar datoria sa incercam sa fim fericiti. Daca insa alegem sa fim fericiti (sau macar sa incercam), atunci ar trebui sa fim absolut constienti ca asta depinde numai de noi. Daca asteptam de la altii, putem sa asteptam mult si bine. Si exact asta se si intampla...asteptam la infinit.
Cum putem sa lasam fericirea noastra in mainile altcuiva? Este imposibil sa ai chiar atata incredere in cineva, oricat de apropiat ti-ar fi. Poate maine nu o sa mai fie in viata ta. Si atunci ce faci? Ramai nefericit toata viata numai pentru ca a disparut persoana de care, in conceptia ta, depindea fericirea ta? Stiu acum ca asta nu se intampla... daca pierdem persoana care credeam ca ne va face fericit, dupa un timp gasim fericirea prin alte manifestari...ale altor persoane sau evenimente.
Pana la urma nici macar nu suntem cinstiti fata de noi insine: pe de o parte spunem ca fericirea noastra consta in cine stie ce om sau implinirea a cine stie carui vis care depinde de altii, dar daca omul acela fie dispare, fie ne dezamageste, dupa un timp vedem fericirea in alte parti.
Si atunci, daca este evident ca fericirea nu tine si nu a tinut de altii niciodata, de ce pasam responsabilitatea? Pentru ca suntem prea lasi si prea comozi ca sa luam in fraie propria noastra existenta si pentru ca ne este mult prea teama de esec. Dar de fapt de ce anume ne este atat de teama? Pana la urma ceea ce numim esec nu reprezinta decat pastrarea starii de fapt, nefericirea: am incercat sa fim fericiti si nu am reusit. Practic nu s-a schimbat nimic. De cealalta parte, daca reusim sa fim fericiti, atunci am castigat tot.
Fericirea este (pentru mine, acum) muzica pe care o ascult (morcheeba :D), ceea ce am aflat astazi despre filmele horror japoneze si diferentele fata de horror-urile occidentale, tipologia femeii criminal in serie (este un exemplu absolut banal... pur si simplu m-am gandit de dimineata la subiectele astea si acum am aflat mai multe). Astazi sunt fericita ca am comunicat cu woman ”mult, prost si fara rost”, cum ne este stilul, despre subiecte banale, pentru ca la sfarsit sa reusim sa avem o discutie si despre baiatul ei fara sa apara nici o disensiune. Sunt fericita pentru ca o sa merg pe strada cu castile in urechi ascultand muzica si zambind fara motiv, pentru ca dupa ce termin de scris o sa citesc osho, care are idei putine, fixe si repetitive la modul obsesiv, dar care imi place.
Mie mi se par motive mai mult decat suficiente ca sa spun ca azi am fost fericita. Si maine o sa fac alte lucruri care o sa ma faca fericita, altele decat astazi, dar cu siguranta o sa pastrez dozele de ras cu gura pana la urechi.
Asa ca sa dam startul la fericire. Aici! Acum! Din orice!

PS: Poate alta data, pentru moment am pierdut formula fericirii si nu stiu exact unde sa o caut...

it's the kind of magic

Vreau magie in viata mea... sa am o bagheta magica, sa vad stele cazatoare, sa transform dovleci in calesti albe si broaste in printi. Vreau sa simt ca lucrurile nu se rezuma doar la planul teluric, ca exista ceva mai mult, ca eu pot genera ceva mai mult in oameni, in relatii, in lume. Ce mi-ar placea sa vad in ochii celor din jurul meu licarul de magie si sa stiu ca eu l-am creat. Imi doresc magie in cel mai pur sens posibil, magia din povestile cu zane... vreau sa fie magie cand ies la cafea, cand sunt pe plaja, cand fac curatenie sau citesc.
O aura de lumina... asta vreau sa vada ceilalti cand se uita la mine... si aura sa fie magie pura. Sa ii ating cu un deget sau doar cu privirea si sa se simta si ei magici... sa fie totul sclipitor si uman, dar magic, nu teluric. Se simte cineva asa? In fiecare zi a vietii lui? Exista oare un singur om in lumea asta care sa aiba magie in viata lui tot timpul? Daca da, atunci imi doresc sa il cunosc... chiar as avea multe de invatat de la el.
Pana una alta as putea sa imi cumpar o carte de magie...cine stie ce iese?! Poate reusesc totusi sa nu dau foc la casa :))
Ting... and it was magic... asa de usor as vrea sa fie :)

thank you my friends!

And so I am back... am zis ca am asteptari de la week-end-ul asta la mare, ca vreau sa vad daca revin la ce am fost sau ma indrept spre altceva... ei bine, evident ca nu am ajuns la nici o concluzie: primele 2 zile am fost eu cea veche, cu tot ce ma reprezenta pana acum, urmatoarele 2 m-am transformat in cu totul altceva...
Sub imperiul unei stari de hipersensibilitate, cumulata cu foarte multa oboseala, am plans incontinuu 2 zile... fara un motiv aparent, dar cu o pofta incredibila de a plange si de a scoate din mine orice urma de durere si suferinta. Plangeam si nu stiam de ce o fac, ce anume poate genera atata durere intr-un om.
Partea buna? Am observat lucruri geniale la oamenii din jurul meu, la cei cu care eram la mare si de la care poate nu ma asteptam: m-au luat in brate (desi clar nu voiau asta pt ca era foarte cald si eram toti transpirati), au stat cu mine si langa mine fara sa simta nevoia de a imi oferi solutii, de a imi rezolva problemele de altfel probabil inexistente. Nu mi-a venit sa cred cand pisi a venit si m-a intrebat cine m-a suparat ca sa se duca sa il bata...sau cand ziua urmatoare m-a sunat doar ca sa ma intrebe daca sunt ok. A fost genial cand victorasu m-a luat in brate fara ca eu sa ii cer asta, cand andra a facut acelasi lucru, desi ea, spre deosebire de mine, sufera cu adevarat in perioada asta. Cand claudia si silvia au fost acolo fara sa ma intrebe motivele, dar aratandu-mi all the way ca le pasa ca nu sunt ok. Despre woman nu mai spun nimic pentru ca despre ea oricum deja stiam tot ce am nevoie sa stiu!
Practic acum vreau sa le multumesc copiilor mei, care mi-au aratat ca le pasa de mine, de Carmen, nu de ceea ce reprezint eu ca si prietena pentru ei, nu de ceea ce castiga ei de pe urma peirteniei cu mine, ci de omul Carmen, care mai cade, care are momente proaste, care in anumite clipe nu poate fi bufonul care ii distreaza pe ceilalti, pentru ca pur si simplu o doare cate ceva...
Le multumesc pentru ca ei au inteles, fara sa fiu nevoita sa le spun, ca am nevoie de caldura umana si ca in momente de genul asta nu trebuie sa ma lase singura sa ma calmez... ci sa ma ia in brate, ca sa simt ca sunt importanta pentru ei si ca ii intereseaza de mine... si trebuie sa spun si ca imi pare rau si de cei care nu au inteles niciodata asta si care m-au lasat sa ma linistesc singura, pentru ca da, este mai usor pentru ei...

urmatorul capitol

Azi plec la mare... si am asteptari mari... sa ies din starea in care am intrat si se pare ca nu prea reusesc sa ies (da, eu careia ii cam reuseste orice isi propune). Simt ca pe undeva incep sa ma schimb, nu stiu daca este bine sau nu, nu stiu daca va fi o schimbare majora sau nu, nu stiu daca o sa imi placa sau nu ce o sa iasa din asta.
Ideea principala este ca am inceput sa nu mai apreciez aceleasi lucruri pe care le apreciam acum cateva saptamani, aceeasi oameni cu care imi place la nebunie sa ies de ani de zile, aceleasi glume, care pana acum ma faceau sa ma ”mochetesc” de ras.
Nu stiu cum a ajuns sa se intample asta, de ce am ajuns aici si de ce simt ca ma schimb, in conditiile in care aparent imi place foarte mult stilul meu ametit (oricat de lipsita de modestie ar suna chestia asta...este doar adevarata). Probabil ca la nivel subconstient chiar nu sunt multumita cu mine, cu ceea ce fac si cu felul in care gandesc anumite lucruri. Poate deja am ajuns in punctul in care am nevoie de ceva mai mult si mintea imi da semnalele ca nu se mai poate asa. Dar asa cum!? Ce anume vrea subconstientul meu sa schimb la mine si la raportarea mea la cei din jur? Ce anume vreau asa mult si nu reusesc sa am prin felul meu de a fi de acum?
Da, sunt rezistenta la schimbare, mai ales la schimbarea asta... chiar nu o doresc, dar ma invaluie si nu pot sa lupt impotriva ei. Am observat ca singurele momente in care mai sunt ca inainte este cand sunt cu oamenii de la baza mea, prietenii de demult... dar parca si ei se schimba. Si da, stiu ca schimbarea este inevitabila, stiu ca ne schimbam in fiecare zi cate putin, doar ca acum, cand schimbarea devine evidenta nu pot sa nu am regrete pentru ceea ce am fost si m-a facut fericita.
Plec la mare cu gandul ca o sa revina ceva din ce eram, ca o sa iasa la iveala esenta mea nebuna, vreau inapoi nebunia mea, vreau inapoi nebunia celorlalti... si daca nu vine ce? Probabil nimic, dar pana nu ma regasesc pe mine, pe noua femeie care se pare ca devin, o sa ma agat in continuare de ceea ce eram pana de curand, si nu o sa fiu fericita... se pare ca ultima ”depresie” este ceva mai puternica, pentru ca este generata de schimbare si nu de plictiseala...
Ma vreau inapoi sau vreau sa o descopar pe noua EU... ca sa trecem la urmatorul capitol totusi... but now... I'm stuck in a moment that I can't get out of... and it hurts...

when everything means nothing

Cum e cand totul este frumos, cand ai o viata asa cum ti-ai dorit, cand faci lucrurile pe care ai visat sa le faci, cand ai un creier pe care iti place sa il folosesti la maxim de fiecare data cand ai ocazia... si totusi, nu esti implinit? Cand simti ca iti lipsesc lucruri, si nu stii ce anume lipseste, cand vrei anumite lucruri si totusi nu stii ce anume vrei? Cand cele mai mari obiective ale vietii tale sunt generate numai de ambitii pe care nu ai putut sa le satisfaci la momentul respectiv si devin adevarate obsesii care ajung sa iti guverneze viata?...cel putin pana se implinesc, lucru care invariabil se intampla intr-un final...
Da, exact intr-un astfel de moment sunt eu acum: nu am chef de nimic din ceea ce fac in mod curent, nu am chef de oamenii cu care ies in general... parca nici unul nu mai reuseste sa imi puna obstacole si sa ma provoace in ultimul timp. Stiu cam cat de egoist suna, dar asta simt... stiu si ca prietenii sunt acolo pur si simplu ca sa fie acolo, dar am nevoie de ceva nou, vreau sa simt tremurul provocarii si al indragostelii din nou. M-am saturat de filme, m-am saturat de cafele si de clubulete. Vreau altceva, vreau ceva nou, ceva ce nu am mai avut, vreau sa fac lucruri noi, cu oameni noi... sau cu cei dintotdeauna, dar sa fie ceva cu adevarat nou si inedit. Nici macar nu stiu cam ce ar inseamna asta. Chiar nu am nici o idee ce as putea face iesit din comun... ma rog, acum trebuie sa fiu cinstita si sa recunosc ca starea mea are legatura si cu alte lucruri din viata mea, cu ceea ce se intampla si nu ma multumeste, cu ceea ce trebuie sa fie si nu este, cu ceea ce o sa fie in momentul in care nu o sa ma mai intereseze...