schimbare de guvern

Ma gandeam cum actiunile altora, desi nu au nici o legatura cu noi, ne afecteaza la nivel personal. Chiar atat de integrati in societatea asta suntem incat nu mai putem sa departajam lucrurile... noi vs ceilalti?! Acum cred ca da.
Daca iei un om il iei cu totul. Pana acum nu m-a interesat decat comportamentul omului respectiv in raport cu mine. Ieri mi-am dat seama ca ma intereseaza cu totul: cum e cu mine si cum e cu ceilalti. Si daca se intampla chestii pe care nu pot sa le accept si sa le asimilez gandirii mele... ei bine, atunci plec... ma departez absolut natural, fara nici un efort.
Mi se pare foarte ciudat sa actionezi asa: este ca si cum schimbarea guvernului in Papua Noua Guinee ar genera schimbarea guvernului si in Romania. Este pur si simplu o interdependenta si o reactivitate maxima la mediu, la un mediu departat care nu are nici o legatura directa cu tine. Si totusi asta simt... s-a schimbat guvernul!
Rational stiu ca nu am dreptate, emotional asta vreau sa fac... si asta o sa fac, atat timp cat o simt... totul se schimba in viata, de ce nu s-ar schimba si guvernele?! Poate o sa revina vechiul guvern la conducere, dar acum nu il vreau... prea multa democratie strica uneori, pur si simplu pentru ca sunt oameni care interpreteaza libertatea doar ca si capacitate de a face ce vor... sunt de acord cu asta, numai ca adaug ”atat timp cat nu interfereaza cu libertatea celorlalti”... destept om John Stuart Mill...

out in the open sau fals?

Ma gandeam de cat de putine avem nevoie ca sa zambim, sa fim fericiti. Nu trebuie sa vedem decat soarele sau o floare, sa citim o carte interesanta sau sa iesim cu prietenii. De ce facem lucruile grele? De ce complicam tot? De ce nu putem sa ne bucuram de ce avem si de felul in care stau lucrurile? Ne facem planuri, actionam altfel decat simtim pentru a ajunge la nu stiu ce rezultat. Spunem si auzim peste tot ca nu este bine sa fii ”out in the open” sau ”available” pentru ca asa nu ajungi nicaieri. Practic se promoveaza ideea de falsitate. Nu conteaza ca eu vreau ceva, oficial ar trebui sa actionez ca si cum nu ma intereseaza acel ceva... tocmai ca sa il castig. Ce e asta?!?!?!?! De ce sa fiu falsa si ipocrita? Si culmea este ca atitudinea de indiferenta chiar functioneaza: ideea de falsitate s-a cuibarit atat de mult in gandirea noastra incat avem impresia ca daca oferim challenge-ul vanatorii, o sa avem ce vrem. Ei bine nu!!! Eu sunt convinsa de asta: daca nu exista substanta care sa asigure challenge-ul continuu nu o sa avem nimic din ce vrem, decat pentru o perioada scurta...dupa aia inevitabil o sa ne plictisim si pur si simplu nu o sa mai vrem. Concluzia mea: prefer oamenii challenge-ing in situatii normale, decat situatii challenge-ing cu oameni normali... idealul ar fi oamenii challenge-ing in situatii challenge-ing...but this is just me si eu nu vreau sa stau linistita

Sa fie oficial!

Astept rezultatele la facultate... desi am mai facut una, simt toata adrenalina de la prima admitere. Parca nu mai trece timpul pana se afiseaza rezultatele. Este improbabil sa nu intru, dar vreau sa vad, am nevoie de oficializare. Ce curios, tocmai eu sa am nevoie de oficializare. Numai ca in cazul asta este vorba de altceva: fara oficializare, nu o sa pot sa ajung la rezultatul dorit (pe care nici macar nu il stiu inca... o sa apara pe parcurs, sunt sigura). Uite cum in viata folosesc si unele oficializari la ceva... asa ca astept sa fie oficial!

absolut... tot

Mi-am dat seama ca in ultima vreme nu mai absolutizez. Cel putin nu mai absolutizez nimic legat de mine, personalitatea, sentimentele si trairile mele. In loc sa spun ”eu sunt”, ”eu fac”, ”eu vreau”, folosesc expresii de tipul ”trec printr-o perioada in care” sau ”acum, in momentul asta”. Nu stiu cum am ajuns la ”intelepciunea” sa nu mai absolutizez nimic legat de mine, dar se pare ca ma maturizez chiar fara sa imi dau seama. Cred ca am ajuns sa ma cunosc din ce in ce mai bine, ramanand totusi ametita absoluta (cred ca nebunia mea chiar se poate absolutiza... imi doresc sa o pastrez si cred ca o sa ramana). Exista, evident, cateva lucruri pe care pot sa le absolutizez la mine: nevoia de provocare continua, de nou, curiozitatea, pasiunea pentru oameni inteligenti si provocatori, nevoia de miscare. In rest... exista perioade in care... in care trec prin toate starile, prin toate sentimentele posibile, prin toate nevoile pe care le-au avut oameni diferiti, prin orice dorinta la care s-ar putea gandi cineva: ba vreau distractie, ba vreau liniste, vreau iubire nebuna si vreau sa fiu robot ca sa nu mai simt nimic. Vreau si asta si aia. Tot! Doar ca nu in acelasi timp, ci pe perioade. Nu exista nici macar un baiat pe care sa il vreau mereu. Probabil de asta sunt constienta ca omul nu e monogam, ca eu nu sunt monogama si baiatul meu nu o sa fie nici el monogam... doar ca o sa ne iubim si nu o sa conteze ceilalti... o sa avem probabil o relatie stil epoca hippie... ce tare!

leaving a permanent mark

Cateodata mi-ar placea sa am un stilou si sa imi scrijelesc personalitatea pe creierul si inima celor din jurul meu. Asta ca sa fiu sigura ca am lasat amprenta in ei, profund si permanent. La fel, mi-ar placea sa nu mai acord atata libertate celor din jurul meu. Pentru ca mi-am dat seama ca ei simt asta si pleaca. Intotdeauna se intorc, dar stiu ca sunt liberi sa plece si se mai duc la plimbare. Si pe mine recunosc ca uneori ma doare asta. Dar stiu ca nu as putea fi tipul ala de persoana, care ii agata pe cei din jur cu un cleste. Daca as fi asa nu as mai fi nici eu libera. Si asta cred ca in final este cel mai important lucru pentru mine.

joc de suma 0

Iubirea e un joc de suma 0. Nu exista invingatori si invinsi. Privita din exterior, unul intotdeauna castiga si celalalt inevitabil pierde. Dar cine este implicat stie ca jocul s-a terminat nul: fiecare a avut si de castigat si de pierdut. Nimeni nu a fost obligat sa se bage in acest joc, asa ca lamentarile de genul ”am fost prins/a in joc si inselat/a” nu isi au rostul. Si chiar daca la inceput poate ai impresia ca ai pierdut, pana la urma iti dai seama ca nu exista invingatori si invinsi, ci doar jucatori... ce mi-ar placea ca toate lumea sa vada iubirea ca pe un joc, si nu ca pe un lucru serios... ce este serios ajunge inevitabil sa te plicitseasca si iubirea este unul din lucrurile de care ar fi bine sa nu ajungi sa te plictisesti.

iubirea: credit de nevoi personale

Iubire de imprumut: dobanda exponentiala, termen de rambursare: nelimitat. Asta facem noi oamenii: avem iubire de dat, nu stim cum sa o dam tuturor (pentru ca asta ar trebui sa facem), asa ca ne umplem de ea pana in momentul in care simtitm ca da pe afara si atunci o dam cuiva care e mai la indemana. Dar nu o dam gratuit, cerem in schimb mult mai mult decat dam: cerem iubire, timp, atentie, implicare. Dam iubirea si ne asteptam ca celalalt sa o vrea pentru totdeauna. Dar nu toti ne restituim creditele? Daca am dat ceva cu imprumut (pentru ca pana la urma iubirea este a noastra, ne apartine in totalitate, doar o imprumutam cuiva), de ce nu suntem constienti ca vom primi inapoi ceea ce am dat? La un moment dat celalalt nu o sa mai aiba nevoie de ea sau o sa considere ca a platit suficient pentru ea. S-a terminat jocul de suma 0. In cazul opus, o luam noi inapoi... si bancile, in conditii de faliment, cer restituirea creditelor acordate... asa ca daca falimenteaza iubirea pentru respectivul o cerem inapoi ca sa o dam altcuiva, care poate ne va da o dobanda mai mare sau caruia sa ii acordam conditii de creditare mai flexibile... de la inceput ne asumam asta si la final tot noi ne plangem?!?!?!