Fericire cu grade de comparatie?

M-a ”aprins” astazi un post de pe facebook: ”Daca n-ar exista fericirea altora, nu ne-am sinchisi de nefericirea noastra” - Marin Preda. Ei bine, nu sunt deloc de acord cu asta. Si sunt suficient de incapatanata sa cred asta pana mi se va demonstra contrariul. Sa argumentez putin...
Pentru mine exista doua interpretari ale citatului: prima se refera la invidie: ”nu ma deranjeaza ca sunt nefericit atat timp cat nu ii vad pe ceilalti fericiti”. Aici as putea sa fiu de acord, mai ales gandindu-ma ca multi dintre noi functionam pe principiul caprei vecinului si al delasarii cronice...
A doua interpretare, pe care am de gand sa o analizez aici, este cea data de cine a postat citatul, si anume ca noi oamenii nu ne constientizam starea de fapt, in acest caz nefericirea, pana in momentul in care nu ii vedem pe cei din jurul nostru fericiti. Ce inseamna asta? Pentru mine inseamna ca nu avem constienta de sine incat sa ne dam seama de niste sentimente atat de simple cum ar fi fericirea sau nefericirea, starea de bine sau de rau pe care o avem la un moment dat. Dar orice om simte. Oricine, oricat de putin ar lucra cu el ca persoana, are macar senzatia de fericire sau de nefericire. Stim ca nu suntem bine fara sa ii vedem pe cei din jur care zambesc sau se simt impliniti. Nu este nevoie de mediu ca sa stii ce simti, macar la nivel de senzatie pe care nu o poti eventual pune in cuvinte.
La fel cum fiecare simte prietenia si iubirea altfel (de cele mai multe ori chiar de la o persoana la alta: nu ne raportam la fel la toti prietenii si nu iubim de doua ori la fel), tot asa pentru fiecare fericirea este ceva strict personal. Nu putem gandi starea noastra din perspectiva celor din jur. Mai ales in conditiile in care, fiecare fiind construit diferit, toti avem propriul nostru mod de a ne manifesta fericirea. Pentru multi dintre noi este suficient sa simtim noi senzatia de bine, fara sa avem nevoie sa o manifestam in exterior. La fel, unii dispunem de suficienta stapanire de sine incat sa afisam o atitudine de fericire profunda cand simtim de fapt ca se prabuseste lumea in jurul nostru (pentru asta este suficient sa ne gandim la actori sau cantareti, care pe scena transmit fericire si o stare de bine permanenta... este in job description pana la urma). Si atunci, cum iti dai seama de cineva daca este sau nu fericit cu adevarat? Nu prea ai cum, mai ales in conditiile in care toti purtam masti, mereu sau cel putin uneori...
In plus, insasi ideea de raportare a fericirii la un altul implica ideea de comparatie. Dar fericirea este ceva ce nu suporta grade de comparatie. Nu poti sa compari starea ta cu starea altuia. Tu esti tu, eu este eu, ambii suntem oameni, dar cam acolo se opresc asemanarile in ceea ce priveste sentimentele. Simtim diferit. Orice, in orice moment. Deci din start comparatia iese din discutie.
Mai mult, exista o formula a fericirii? Nu, din simplul motiv ca suntem diferiti. Ceea ce ma face pe mine fericita cu siguranta pe altii nu ii va face. Daca eu sunt fericita citind si o persoana care este nefericita si careia nu ii place sa citeasca ma vede fericita, va incerca sa citeasca? Poate, dar asta nu ii va aduce fericirea pur si simplu pentru ca nu il atrag cartile.
Fericirea este un concept abstract care nu poate fi definit cu toate dedesubturile sale, singura componenta comuna tuturor oamenilor este existenta unei stari de bine. Si pana la urma si ”starea de bine” este ceva la fel de abstract. Deci nu conteaza ce ii face pe altii fericiti, ci doar ceea ce ma face pe mine fericita. Asa ca singura solutie este sa fac exact lucrurile care ma fac pe mine fericita, fara sa ma uit in ograda altuia. Eu personal nu o sa inteleg niciodata de ce barbatii sunt fericiti cand se uita la fotbal?! Si atunci de ce m-as uita la meciuri numai pentru ca ii vad pe ei fericiti? Mai bine citesc ceva, in cazul meu, sau fac orice altceva am chef in momentul respectiv.
Daca luam de la ceilalti lucrurile care ii fac fericiti si le asimilam pentru ca poate ne vor face si pe noi fericiti, ce mai ramane al nostru? Nu spun ca un lucru nu poate face mai multi oameni fericiti, dar normal mi se pare ca asta sa se intample natural, nu prin analiza si asimiliarea a ceea ce ii face pe altii sa se simta bine.
Ipoteza mea este simpla: fiecare stie ce il face fericit, descopera de-a lungul vietii tot mai multe lucruri care il fac sa fie bine. Fiercare din noi cautam fericirea si nu este nevoie sa ii vedem pe altii ca sa ne-o dorim in fiecare zi! Este pur si simplu in natura umana sa ne cautam fericirea in fiecare zi a vietii noastre. Si chiar o facem, desi mai dam si rateuri. Vrem sa fim fericiti independent de faptul daca ceilalti sunt sau nu.
Sfatul meu de final este sa ne cautam fericirea in noi, nu in jur. Suntem singurii care stim ce anume ne face bine si ce nu. Si este posibil sa constientizam ce anume inseamna fericirea pentru noi dupa multe cautari si esecuri. Cam asa e in viata... nu degeaba e lunga... avem mult de cautat :))