Dependente in echilibru

Toti ne dorim echilibrul, dar cati din noi reusim sa il atingem? Sau daca l-am atins, cati putem sa il pastram suficient de mult timp incat sa simtim diferenta? Intotdeauna m-am numit omul extremelor, si am fost... si probabil inca sunt. Pana de curand nici nu voiam sa ma gandesc la mine ca la o persoana echilibrata. Mi se parea ca asa as deveni plictisitoare, ca mi s-ar stinge focul interior si as pierde ceva ce imi place la mine: faptul ca acum sunt aici, maine acolo, acum vreau ceva, maine opusul. Credeam ca ”limitarile” auto-impuse nu au ce sa imi aduca bun, ca nu sunt menite decat sa imi sugrume eul pe care l-am hranit ani de zile cu extreme. Extreme de orice fel, in orice moment. Orice, dar sa fie extrem. Ma gandesc ca era un strigat de rebeliune al unei adolescente imature. Numai ca de curand am inteles valoarea echilibrului. Si este atat de firav, incat iti trebuie foarte multa vointa sa il mentii, dar merita.

Cred ca in majoritate sunt 2 tipuri de oameni: cei care traiesc in si cu lumea din jur si se feresc de ei, si cei care traiesc cu ei si se feresc de lumea din exterior. La nivel bazic ii putem numi extravertiti si introvertiti. Desi poate descrierea pe care eu o dau acestor termeni nu ar parea corecta, eu asa spun ca sunt: am ajuns sa cred ca un om, cu cat este mai social si refuza sa petreaca timp cu el insusi, cu atat mai mult fuge de ceea ce se afla in interiorul sau. La fel, cine nu simte socialul ca parte integranta a vietii lui si prefera solitudinea, se ascunde de lume, poate pentru ca simte ca nu poate sa isi integreze personalitatea printre ceilalti. Oricum ai privi cele doua categorii, ambele au probleme in a-si pozitiona eul in sfera sociala. Da, socializam mereu, dar cine suntem si ce ne dorim de fapt? Care sunt cauzele care ne impring sa fugim de noi si sa ne dam cu totul altora? La fel in cealalta parte: da, stam numai cu noi mereu, ne facem povesti cum ca cei din jur nu ne inteleg sau ca preferam sa crestem ca persoane in solitudine, dar de ce ne este frica de ceilalti? 

Aici cred eu ca intervine echilibrul pe care pana acum l-am ridiculizat pana la un punct. Tocmai balanta ne ajuta sa fim noi printre ceilalti. Dar NOI cu adevarat, nu mastile pe care ni le construim pentru ca vedem ca dau bine in fata audientei. Pana la urma, la un moment dat in viata tot cu noi ramanem, tot cu deciziile noastre, bune sau rele, traim si tot felul in care ne prezentam social ne face fericiti sau nefericiti. Si cred cu tarie ca atat timp cat in fata celorlalti iti prezinti masca si nu omul care esti, la un moment dat vine si plata. 

Da, traim cu ceilalti si traim cu noi. Si cred ca este cel mai bine sa impacam cele doua sfere. Avem dorinte si nevoi, asteptari de la cei din jur, dar atat timp cat avem mastile la purtator nu ne putem astepta si nici nu le putem cere celor din jur sa implineasca decat asteptarile mastilor pe care le aratam, nu pe ale oamenilor care suntem. Si seara cand ajungem acasa, omul este dezamagit, nu masca...

Lipsa echilibrului duce la dependente, de orice fel ar fi ele: fie de cafea, de tigari sau relatii. Si atunci, cand suntem nevoiti sau ne decidem sa renuntam la dependente, ce se intampla? Initial trecem prin perioadele normale de sevraj, dupa care ne obisnuim cu starea de fapt, numai ca trebuie sa inlocuim vechea dependenta cu altceva. Cu o noua dependenta poate? ...

Eu de 10 zile nu am mai baut deloc cafea (in conditiile in care beam cel putin 3-4 pe zi) si nu am simtit nici o diferenta. Dar tot a trebuit sa inlocuiesc cafeaua cu altceva, in cazul asta ceaiul. Dar ce facem cu dependentele mai serioase? Ei bine, mie renuntarea la cafea, ceva ce nu credeam ca o sa pot sa fac vreodata, mi-a aratat ca dependenta fizica nu a existat nici o secunda. Era pur si simplu ceva ce creierul meu voia sa creada, cand de fapt eu nu aveam deloc nevoie de cafea ca sa fiu plina de energie si sa functionez normal. Si in momentul in care am constientizat asta, nu mi-a fost nici o secunda pofta de cafea si nici nu i-am simtit lipsa. Am cafea in casa, am cafea la munca, dar nu ma atrage. Deloc! Se pare ca dependenta mi-am creat-o singura, cu ajutorul creierului meu, ea nu a existat in fapt, dar eu am simtit nevoia sa o creez. De ce? Asta nu mai stiu.

Si cred ca la fel se intampla cu dependentele de orice fel: in momentul in care constientizezi ca sunt nocive si ca nu iti aduc nimic bun, pur si simplu nu te mai atrag si nu te mai intereseaza. Dar de fapt lucrurile stau chiar atat de simplu? Mai am inca 2 dependente la care poate ar trebui sa renunt, dar la una stiu clar ca nu imi doresc. Am zis mereu ca fumatul va fi ultimul lucru la care o sa renunt! 

Impotriva celeilalte dependente ma lupt zi de zi si se pare ca si castig lupta. Sunt exact in momentul acela in care am gasit echilibrul, dar care echilibru este inca firav. Si imi trebuie foarte multa vointa, pe care insa o am pentru ca mi-am dat seama cat de rau iti poate face sa fii omul extremelor, fie ele pozitive sau negative. Inca am o multime de provocari, dar este asa diferit de cum era inainte! Conteaza cum le vezi si cum te raportezi la ele. Am ajuns sa stiu ce provocare vreau sa imi asum si ce nu. 

Imi place sa stau cu copiii mei, dar am nevoie si de timp pentru mine. Ieri spre exemplu am reusit dupa multe luni de zile sa citesc 10 ore... si am fost absolut fericita eu cu mine si cu cartea mea, fara sa imi doresc sa stau cu altii. Aveam nevoie de cartea aia, de universul in care ma introducea romanul, de toate cele 10 ore. 

Problema cea mai importanta este ca in momentul in care iesi dintr-o dependenta sa nu intri in alta. Aici intervine echilibrul. Nu conteaza ca noua dependenta nu seamana deloc cu cea anterioara si ca nu are cum sa fie la fel. Conteaza ca este o noua dependenta. Si orice este fara masura ne face rau. Fie ca e vorba de cafea, tigari, cariera sau relatii. Orice dependenta ne fura libertatea si individualitatea. Devenim tributari unui lucru care se afla in afara noastra si care ajunge sa ne domine. Si dupa cum spun mereu, in final, pentru mine cel mai important lucru este libertatea. Sa o am si sa pot sa o ofer. Si atunci cand devii dependent, nici nu mai poti sa ai libertate, nici nu mai poti sa o oferi. 

Orice este extrem poate deveni nociv, pentru ca putini sunt oamenii capabili sa gestioneze extremul. Majoritatea ori fugim de el dinainte, ori cadem in capcana si ne lasam dusi de vartej. Eu niciodata nu voi fugi de extrem (recunosc ca ma atrage ideea de pericol), dar nici nu voi mai cadea in el decat daca invat sa inot in voltaj si am convingerea constienta ca nu imi va crea dependenta. Continui sa cred ca avem nevoie de perioade care sa ne scoata din rutina, avem nevoie de adrenalina si de viata traita pe muchie, dar acestea trebuie sa fie doar momente, nu modus vivendi. Pana una alta mi-a fost incredibil de dor de o zi petrecuta doar cu mine si cu cartile mele... Si echilibrul a fost cel care mi-a adus-o, nu extremele sau dependentele...