thank you my friends!

And so I am back... am zis ca am asteptari de la week-end-ul asta la mare, ca vreau sa vad daca revin la ce am fost sau ma indrept spre altceva... ei bine, evident ca nu am ajuns la nici o concluzie: primele 2 zile am fost eu cea veche, cu tot ce ma reprezenta pana acum, urmatoarele 2 m-am transformat in cu totul altceva...
Sub imperiul unei stari de hipersensibilitate, cumulata cu foarte multa oboseala, am plans incontinuu 2 zile... fara un motiv aparent, dar cu o pofta incredibila de a plange si de a scoate din mine orice urma de durere si suferinta. Plangeam si nu stiam de ce o fac, ce anume poate genera atata durere intr-un om.
Partea buna? Am observat lucruri geniale la oamenii din jurul meu, la cei cu care eram la mare si de la care poate nu ma asteptam: m-au luat in brate (desi clar nu voiau asta pt ca era foarte cald si eram toti transpirati), au stat cu mine si langa mine fara sa simta nevoia de a imi oferi solutii, de a imi rezolva problemele de altfel probabil inexistente. Nu mi-a venit sa cred cand pisi a venit si m-a intrebat cine m-a suparat ca sa se duca sa il bata...sau cand ziua urmatoare m-a sunat doar ca sa ma intrebe daca sunt ok. A fost genial cand victorasu m-a luat in brate fara ca eu sa ii cer asta, cand andra a facut acelasi lucru, desi ea, spre deosebire de mine, sufera cu adevarat in perioada asta. Cand claudia si silvia au fost acolo fara sa ma intrebe motivele, dar aratandu-mi all the way ca le pasa ca nu sunt ok. Despre woman nu mai spun nimic pentru ca despre ea oricum deja stiam tot ce am nevoie sa stiu!
Practic acum vreau sa le multumesc copiilor mei, care mi-au aratat ca le pasa de mine, de Carmen, nu de ceea ce reprezint eu ca si prietena pentru ei, nu de ceea ce castiga ei de pe urma peirteniei cu mine, ci de omul Carmen, care mai cade, care are momente proaste, care in anumite clipe nu poate fi bufonul care ii distreaza pe ceilalti, pentru ca pur si simplu o doare cate ceva...
Le multumesc pentru ca ei au inteles, fara sa fiu nevoita sa le spun, ca am nevoie de caldura umana si ca in momente de genul asta nu trebuie sa ma lase singura sa ma calmez... ci sa ma ia in brate, ca sa simt ca sunt importanta pentru ei si ca ii intereseaza de mine... si trebuie sa spun si ca imi pare rau si de cei care nu au inteles niciodata asta si care m-au lasat sa ma linistesc singura, pentru ca da, este mai usor pentru ei...

urmatorul capitol

Azi plec la mare... si am asteptari mari... sa ies din starea in care am intrat si se pare ca nu prea reusesc sa ies (da, eu careia ii cam reuseste orice isi propune). Simt ca pe undeva incep sa ma schimb, nu stiu daca este bine sau nu, nu stiu daca va fi o schimbare majora sau nu, nu stiu daca o sa imi placa sau nu ce o sa iasa din asta.
Ideea principala este ca am inceput sa nu mai apreciez aceleasi lucruri pe care le apreciam acum cateva saptamani, aceeasi oameni cu care imi place la nebunie sa ies de ani de zile, aceleasi glume, care pana acum ma faceau sa ma ”mochetesc” de ras.
Nu stiu cum a ajuns sa se intample asta, de ce am ajuns aici si de ce simt ca ma schimb, in conditiile in care aparent imi place foarte mult stilul meu ametit (oricat de lipsita de modestie ar suna chestia asta...este doar adevarata). Probabil ca la nivel subconstient chiar nu sunt multumita cu mine, cu ceea ce fac si cu felul in care gandesc anumite lucruri. Poate deja am ajuns in punctul in care am nevoie de ceva mai mult si mintea imi da semnalele ca nu se mai poate asa. Dar asa cum!? Ce anume vrea subconstientul meu sa schimb la mine si la raportarea mea la cei din jur? Ce anume vreau asa mult si nu reusesc sa am prin felul meu de a fi de acum?
Da, sunt rezistenta la schimbare, mai ales la schimbarea asta... chiar nu o doresc, dar ma invaluie si nu pot sa lupt impotriva ei. Am observat ca singurele momente in care mai sunt ca inainte este cand sunt cu oamenii de la baza mea, prietenii de demult... dar parca si ei se schimba. Si da, stiu ca schimbarea este inevitabila, stiu ca ne schimbam in fiecare zi cate putin, doar ca acum, cand schimbarea devine evidenta nu pot sa nu am regrete pentru ceea ce am fost si m-a facut fericita.
Plec la mare cu gandul ca o sa revina ceva din ce eram, ca o sa iasa la iveala esenta mea nebuna, vreau inapoi nebunia mea, vreau inapoi nebunia celorlalti... si daca nu vine ce? Probabil nimic, dar pana nu ma regasesc pe mine, pe noua femeie care se pare ca devin, o sa ma agat in continuare de ceea ce eram pana de curand, si nu o sa fiu fericita... se pare ca ultima ”depresie” este ceva mai puternica, pentru ca este generata de schimbare si nu de plictiseala...
Ma vreau inapoi sau vreau sa o descopar pe noua EU... ca sa trecem la urmatorul capitol totusi... but now... I'm stuck in a moment that I can't get out of... and it hurts...

when everything means nothing

Cum e cand totul este frumos, cand ai o viata asa cum ti-ai dorit, cand faci lucrurile pe care ai visat sa le faci, cand ai un creier pe care iti place sa il folosesti la maxim de fiecare data cand ai ocazia... si totusi, nu esti implinit? Cand simti ca iti lipsesc lucruri, si nu stii ce anume lipseste, cand vrei anumite lucruri si totusi nu stii ce anume vrei? Cand cele mai mari obiective ale vietii tale sunt generate numai de ambitii pe care nu ai putut sa le satisfaci la momentul respectiv si devin adevarate obsesii care ajung sa iti guverneze viata?...cel putin pana se implinesc, lucru care invariabil se intampla intr-un final...
Da, exact intr-un astfel de moment sunt eu acum: nu am chef de nimic din ceea ce fac in mod curent, nu am chef de oamenii cu care ies in general... parca nici unul nu mai reuseste sa imi puna obstacole si sa ma provoace in ultimul timp. Stiu cam cat de egoist suna, dar asta simt... stiu si ca prietenii sunt acolo pur si simplu ca sa fie acolo, dar am nevoie de ceva nou, vreau sa simt tremurul provocarii si al indragostelii din nou. M-am saturat de filme, m-am saturat de cafele si de clubulete. Vreau altceva, vreau ceva nou, ceva ce nu am mai avut, vreau sa fac lucruri noi, cu oameni noi... sau cu cei dintotdeauna, dar sa fie ceva cu adevarat nou si inedit. Nici macar nu stiu cam ce ar inseamna asta. Chiar nu am nici o idee ce as putea face iesit din comun... ma rog, acum trebuie sa fiu cinstita si sa recunosc ca starea mea are legatura si cu alte lucruri din viata mea, cu ceea ce se intampla si nu ma multumeste, cu ceea ce trebuie sa fie si nu este, cu ceea ce o sa fie in momentul in care nu o sa ma mai intereseze...

schimbare de guvern

Ma gandeam cum actiunile altora, desi nu au nici o legatura cu noi, ne afecteaza la nivel personal. Chiar atat de integrati in societatea asta suntem incat nu mai putem sa departajam lucrurile... noi vs ceilalti?! Acum cred ca da.
Daca iei un om il iei cu totul. Pana acum nu m-a interesat decat comportamentul omului respectiv in raport cu mine. Ieri mi-am dat seama ca ma intereseaza cu totul: cum e cu mine si cum e cu ceilalti. Si daca se intampla chestii pe care nu pot sa le accept si sa le asimilez gandirii mele... ei bine, atunci plec... ma departez absolut natural, fara nici un efort.
Mi se pare foarte ciudat sa actionezi asa: este ca si cum schimbarea guvernului in Papua Noua Guinee ar genera schimbarea guvernului si in Romania. Este pur si simplu o interdependenta si o reactivitate maxima la mediu, la un mediu departat care nu are nici o legatura directa cu tine. Si totusi asta simt... s-a schimbat guvernul!
Rational stiu ca nu am dreptate, emotional asta vreau sa fac... si asta o sa fac, atat timp cat o simt... totul se schimba in viata, de ce nu s-ar schimba si guvernele?! Poate o sa revina vechiul guvern la conducere, dar acum nu il vreau... prea multa democratie strica uneori, pur si simplu pentru ca sunt oameni care interpreteaza libertatea doar ca si capacitate de a face ce vor... sunt de acord cu asta, numai ca adaug ”atat timp cat nu interfereaza cu libertatea celorlalti”... destept om John Stuart Mill...

out in the open sau fals?

Ma gandeam de cat de putine avem nevoie ca sa zambim, sa fim fericiti. Nu trebuie sa vedem decat soarele sau o floare, sa citim o carte interesanta sau sa iesim cu prietenii. De ce facem lucruile grele? De ce complicam tot? De ce nu putem sa ne bucuram de ce avem si de felul in care stau lucrurile? Ne facem planuri, actionam altfel decat simtim pentru a ajunge la nu stiu ce rezultat. Spunem si auzim peste tot ca nu este bine sa fii ”out in the open” sau ”available” pentru ca asa nu ajungi nicaieri. Practic se promoveaza ideea de falsitate. Nu conteaza ca eu vreau ceva, oficial ar trebui sa actionez ca si cum nu ma intereseaza acel ceva... tocmai ca sa il castig. Ce e asta?!?!?!?! De ce sa fiu falsa si ipocrita? Si culmea este ca atitudinea de indiferenta chiar functioneaza: ideea de falsitate s-a cuibarit atat de mult in gandirea noastra incat avem impresia ca daca oferim challenge-ul vanatorii, o sa avem ce vrem. Ei bine nu!!! Eu sunt convinsa de asta: daca nu exista substanta care sa asigure challenge-ul continuu nu o sa avem nimic din ce vrem, decat pentru o perioada scurta...dupa aia inevitabil o sa ne plictisim si pur si simplu nu o sa mai vrem. Concluzia mea: prefer oamenii challenge-ing in situatii normale, decat situatii challenge-ing cu oameni normali... idealul ar fi oamenii challenge-ing in situatii challenge-ing...but this is just me si eu nu vreau sa stau linistita

Sa fie oficial!

Astept rezultatele la facultate... desi am mai facut una, simt toata adrenalina de la prima admitere. Parca nu mai trece timpul pana se afiseaza rezultatele. Este improbabil sa nu intru, dar vreau sa vad, am nevoie de oficializare. Ce curios, tocmai eu sa am nevoie de oficializare. Numai ca in cazul asta este vorba de altceva: fara oficializare, nu o sa pot sa ajung la rezultatul dorit (pe care nici macar nu il stiu inca... o sa apara pe parcurs, sunt sigura). Uite cum in viata folosesc si unele oficializari la ceva... asa ca astept sa fie oficial!

absolut... tot

Mi-am dat seama ca in ultima vreme nu mai absolutizez. Cel putin nu mai absolutizez nimic legat de mine, personalitatea, sentimentele si trairile mele. In loc sa spun ”eu sunt”, ”eu fac”, ”eu vreau”, folosesc expresii de tipul ”trec printr-o perioada in care” sau ”acum, in momentul asta”. Nu stiu cum am ajuns la ”intelepciunea” sa nu mai absolutizez nimic legat de mine, dar se pare ca ma maturizez chiar fara sa imi dau seama. Cred ca am ajuns sa ma cunosc din ce in ce mai bine, ramanand totusi ametita absoluta (cred ca nebunia mea chiar se poate absolutiza... imi doresc sa o pastrez si cred ca o sa ramana). Exista, evident, cateva lucruri pe care pot sa le absolutizez la mine: nevoia de provocare continua, de nou, curiozitatea, pasiunea pentru oameni inteligenti si provocatori, nevoia de miscare. In rest... exista perioade in care... in care trec prin toate starile, prin toate sentimentele posibile, prin toate nevoile pe care le-au avut oameni diferiti, prin orice dorinta la care s-ar putea gandi cineva: ba vreau distractie, ba vreau liniste, vreau iubire nebuna si vreau sa fiu robot ca sa nu mai simt nimic. Vreau si asta si aia. Tot! Doar ca nu in acelasi timp, ci pe perioade. Nu exista nici macar un baiat pe care sa il vreau mereu. Probabil de asta sunt constienta ca omul nu e monogam, ca eu nu sunt monogama si baiatul meu nu o sa fie nici el monogam... doar ca o sa ne iubim si nu o sa conteze ceilalti... o sa avem probabil o relatie stil epoca hippie... ce tare!

leaving a permanent mark

Cateodata mi-ar placea sa am un stilou si sa imi scrijelesc personalitatea pe creierul si inima celor din jurul meu. Asta ca sa fiu sigura ca am lasat amprenta in ei, profund si permanent. La fel, mi-ar placea sa nu mai acord atata libertate celor din jurul meu. Pentru ca mi-am dat seama ca ei simt asta si pleaca. Intotdeauna se intorc, dar stiu ca sunt liberi sa plece si se mai duc la plimbare. Si pe mine recunosc ca uneori ma doare asta. Dar stiu ca nu as putea fi tipul ala de persoana, care ii agata pe cei din jur cu un cleste. Daca as fi asa nu as mai fi nici eu libera. Si asta cred ca in final este cel mai important lucru pentru mine.

joc de suma 0

Iubirea e un joc de suma 0. Nu exista invingatori si invinsi. Privita din exterior, unul intotdeauna castiga si celalalt inevitabil pierde. Dar cine este implicat stie ca jocul s-a terminat nul: fiecare a avut si de castigat si de pierdut. Nimeni nu a fost obligat sa se bage in acest joc, asa ca lamentarile de genul ”am fost prins/a in joc si inselat/a” nu isi au rostul. Si chiar daca la inceput poate ai impresia ca ai pierdut, pana la urma iti dai seama ca nu exista invingatori si invinsi, ci doar jucatori... ce mi-ar placea ca toate lumea sa vada iubirea ca pe un joc, si nu ca pe un lucru serios... ce este serios ajunge inevitabil sa te plicitseasca si iubirea este unul din lucrurile de care ar fi bine sa nu ajungi sa te plictisesti.

iubirea: credit de nevoi personale

Iubire de imprumut: dobanda exponentiala, termen de rambursare: nelimitat. Asta facem noi oamenii: avem iubire de dat, nu stim cum sa o dam tuturor (pentru ca asta ar trebui sa facem), asa ca ne umplem de ea pana in momentul in care simtitm ca da pe afara si atunci o dam cuiva care e mai la indemana. Dar nu o dam gratuit, cerem in schimb mult mai mult decat dam: cerem iubire, timp, atentie, implicare. Dam iubirea si ne asteptam ca celalalt sa o vrea pentru totdeauna. Dar nu toti ne restituim creditele? Daca am dat ceva cu imprumut (pentru ca pana la urma iubirea este a noastra, ne apartine in totalitate, doar o imprumutam cuiva), de ce nu suntem constienti ca vom primi inapoi ceea ce am dat? La un moment dat celalalt nu o sa mai aiba nevoie de ea sau o sa considere ca a platit suficient pentru ea. S-a terminat jocul de suma 0. In cazul opus, o luam noi inapoi... si bancile, in conditii de faliment, cer restituirea creditelor acordate... asa ca daca falimenteaza iubirea pentru respectivul o cerem inapoi ca sa o dam altcuiva, care poate ne va da o dobanda mai mare sau caruia sa ii acordam conditii de creditare mai flexibile... de la inceput ne asumam asta si la final tot noi ne plangem?!?!?!