Scrisoare catre liceeni

Am descoperit de curand un monolog al lui Tudor Chirila. El exista de vreo 2-3 ani, dar eu acum am dat de el. Si mi-a placut atat de mult ce spune omu' acolo, incat l-am vrut si pe blog... so, here you have it:

Ascultandu-l, mi-am dat seama cam cum am derapat noi oamenii de-a lungul timpului. Cum ne dorim sa sarim etape, sa traim inainte de vreme, sa facem lucruri care nu sunt potrivite cu noi sau cu varsta noastra, just for the sake of it. Sunt prima care spune ”da!” lucrurilor noi, dar mi se pare ca exista un timp pentru orice. Ce-ar fi sa prioritizam ceva mai mult si sa traim frumos? Mda, deja am impresia ca devin una din babele care stau pe bancuta de la marginea drumului si comenteaza oripilate ”lumea stricata”. Dar sincer acum, cand ma uit la pustii de acum si ma gandesc la pustii care eram noi, chiar ma intristez... pentru ei, nu pentru noi. Unde e veselia, unde e la ”joie de vivre” care nu avea legatura cu cluburile si cu alcool-ul?! Nu e. Punct.
Si mi-a placut ceva in mod deosebit, dincolo de lucrurile serioase pe care le spune. Se adreseaza la un moment dat barbatilor si zice: ”la batranete, trofeul tau tot o baba o sa fie”. Evident se extrapoleaza si la femei si este cat se poate de adevarat, dar exprimarea plastica m-a facut sa zambesc.
Am gasit in monologul asta ceva intelepciune si niste idei extrem de actuale, astfel incat il recomand cu entuziasm!
Dap, definitely he is a smart guy!

Post cu nervi pentru prieteni nebuni

Cred ca m-am enervat putin (si spun ”putin” pentru ca vreau sa fiu draguta)... Se tot intampla lucruri cu si intre oamenii din jurul meu de raman pur si simplu paf! Asta e un post cu nervi, in care o sa imi exprim frustrarile legate de aceste aspecte nedorite.
Credeam pana de curand ca eu sunt sucita si fac lucruri tampite, aiurea in tramvai, dar aparent, de la ”aia nebuna”, am ajuns sa fiu cea mai sanatoasa si normala. Helloooooo!!! Ce se intampla, people?! Fiecare zi imi aduce o noua uimire, o noua problema a altora, o noua cauza sa ma iau cu mainile de cap si sa spun ca nu m-am nascut nici in perioada si nici in locul potrivit.
De bine ca ma hotarasc eu sa nu imi mai complic viata si sa fac ceva ca sa ma linistesc cu adevarat, se si gasesc cei din jur (unii mai apropiati, altii mai departati) sa faca prostii. Sa fie clar, nu trag pe nimeni de urechi si nici nu atac pe nimeni aici, e pur si simplu strigatul meu ca mi-au ajuns certuri, despartiri, sageti, prostii!!! Stiu foarte clar ca nici unul din lucrurile care se intampla mai nou in jurul meu nu au nici o legatura cu mine, nu ma afecteaza si nici nu ma pun la mijloc in vreun fel, dar ma enerveaza ideea ca ele exista... ca se despart oameni care nu ar trebui, ca se cearta si eu trebuie sa ma impart cu gratie de balerina intre ei. Deja parca sunt un copac: imi intind crengile intr-o suta de directii ca v-ati gasit toti sa aveti probleme unii cu altii. Imi uda si mie cineva radacinile?! Macar e bine ca a venit primavara si imi cresc frunze si flori...
Imi amintesc de momentele in care voi erati cei care imi spuneati mie ca sunt prea radicala, inflexibila, neintelegatoare. ”Ma bucur” acum ca mi-ati urmat pasii... Da, sunt sarcastica!!! Si o meritati fiecare din voi, cei care va recunoasteti in ceea ce scriu eu acum!
Ce-i cu atatea orgolii, cu atata radicalism si incapatanare? Chiar crapati daca luati lucrurile cum vin si incercati sa impacati si capra si varza? Toti credeti in momentele astea ca numai voi ati fost raniti si numai voi aveti dreptate. Ei bine, iata un mic reminder al vietii, in numele careia vorbesc eu acum: in orice conflict, si dreptatea si vina sunt de ambele parti! Dar nuuuu, numai tu crezi ca ai dreptate. Flash news: nici tu nu ai dreptate, si nu, nici tu nu ai dreptate! Si totusi, ambii aveti. Asa e in viata! Ne-o mai si luam, mai trebuie sa renuntam si la orgolii pentru oamenii care conteaza, mai facem si compromisuri. Cred ca puteti sa ma credeti cand spun ca e cea mai mare greseala sa te lasi dominat de orgoliu... dar ce bine o faceti toti! Mie mi-a folosit ”mult, prost si fara rost”, dupa cum stiti...
Un lucru care ma mira este cum, desi parem ca trecem peste greselile din trecut  in momentul in care decidem sa iertam pe cineva, imediat cum apare o noua problema ne amintim de tot ceea ce candva am iertat. De asta spun eu mereu ca ori ierti si uiti (lucru extrem de dificil, recunosc, nu sunt multi capabili de atata generozitate), ori nu ierti si nu uiti si pur si simplu mergi mai departe. Dar NU te trezesti dupa 5 ani ca ai fost candva calcat pe coada, desi intre timp spui ca ai iertat. Fiecare moment se intampla atunci! Ori treci peste si nu mai vorbesti de el niciodata, ori nu treci peste si chiar atunci termini tot. Ideea de a 2-a sansa se refera la o sansa adevarata. Nu e nimic adevarat in a da o 2-a sansa daca in momentul unei eventuale noi greseli a celuilalt, iti iei plata inzecit, amintindu-ti si de trecut.
Repet, chiar nu trag pe nimeni de urechi si nu tin partea niciunuia din voi, astia multi din jurul meu care v-ati gasit sa faceti prostii relationale acum. Chiar e treaba vostra ce faceti, pe mine nu ma implica decat la impartirea timpului intre voi (sper sa gasesc timp sa mai si dorm...). Eu personal, in momentul asta sunt senina si cretina cu linistea mea neinteresanta poate. Voi puteti sa va certati, sa nu va mai vorbiti si sa nu va mai vedeti niciodata. Numai voi pierdeti... Un lucru mai am de spus: oricat de radicali ati fi, sa nu mai aud vreun ”niciodata” de la vreunul din voi, pentru ca o sa vina ziua in care o sa va spun ”TUS - told you so!”
Fiind un post cu tinta, ca si incheiere spun: pupam copiii nesanatosi pe frunte :*

Manifest pentru femeie

Pana la urma ce inseamna sa fii femeie? In afara de definitia biologica a femeii, restul este subiectiv. Sunt atatea tipuri de femei, incat nu ai putea sa dai o definitie a ceea ce inseamna sa fii femeie.

Sunt femei puternice, stapane pe ele si care au succes in orice. Pe ele eu le vad coborand din SUV uri luxoase pe care si le-au cumparat din munca lor. Sunt inaccesibile, cel putin asa par, si inhiba prin aura de putere pe care o emana in jur.  

Sunt femei-copil care ii incanta pe cei din jur cu veselia lor continua, care sunt libere pentru ca nu au nici o grija si nu isi pun niciodata probleme. Nimeni nu are alte asteptari de la aceste femei decat sa ii incante si sa ii inveseleasca. Aceste femei stralucesc in copilaria lor pe oriunde s-ar duce si orice ar face. Si trec prin viata zambind si dansand.

Exista femei-mame, care sunt luminoase numai cand sunt cu copiii lor. Da, chiar cred ca unele femei s-au nascut ca sa fie mame, ca asta este menirea lor in viata. Si nimeni nu trebuie sa le judece ca lasa alte lucruri la o parte pentru a-si urma menirea.

Mai sunt si femei dulci si atat. La ele ar trebui apreciata feminitatea extrema, faptul ca isi asuma ca le intereseaza mai ales hainele, parfumurile, poeziile si muzica soft. Da, este o parte din femeie si asta.

Sunt multe femei complicate, care nu stiu ce vor, nehotarate pana in maduva oaselor, care umbla prin viata cautand ceva, fara poate sa il gaseasca vreodata. Aceste femei au nevoie sa fie tinute de mana, oprite din alergat si protejate de ele insele. Poate s-au pierdut in lume si nu se cauta decat pe ele si se vor inapoi. Si cu putin ajutor se pot regasi si vor deveni geniale.

Exista femei care pot fi fericite numai in prezenta unui barbat. Ele sunt femei  doar in raport cu un altul. Ce apreciez eu la aceste femei este daruirea. Se daruiesc pentru ca un altul sa straluceasca, se daruiesc pentru a se simti femei.

Femeia dura si directa... este vazuta ca lipsita de feminitate, masculina. Este femeia de care se tem cei din jur. De ce? Pentru ca spune lucrurilor pe nume? Eu le respect pentru ca nu se lasa prinse in canoanele sociale si isi asuma ca sunt altfel decat dulci si sumisive. Dar sunt la fel de femei, poate chiar mai mult, pentru ca au curajul de a actiona pentru ele si pentru lucrurile in care cred. Pana la urma, curajul este o trasatura umana, nu masculina.

Exista o infinitate de tipuri de femei. Fiecare cu rolul ei. Si pentru fiecare exista cineva care o va aprecia pentru puterea, inteligenta, feminitatea, genele lungi, daruirea sau curajul ei. 

Fericire cu grade de comparatie?

M-a ”aprins” astazi un post de pe facebook: ”Daca n-ar exista fericirea altora, nu ne-am sinchisi de nefericirea noastra” - Marin Preda. Ei bine, nu sunt deloc de acord cu asta. Si sunt suficient de incapatanata sa cred asta pana mi se va demonstra contrariul. Sa argumentez putin...
Pentru mine exista doua interpretari ale citatului: prima se refera la invidie: ”nu ma deranjeaza ca sunt nefericit atat timp cat nu ii vad pe ceilalti fericiti”. Aici as putea sa fiu de acord, mai ales gandindu-ma ca multi dintre noi functionam pe principiul caprei vecinului si al delasarii cronice...
A doua interpretare, pe care am de gand sa o analizez aici, este cea data de cine a postat citatul, si anume ca noi oamenii nu ne constientizam starea de fapt, in acest caz nefericirea, pana in momentul in care nu ii vedem pe cei din jurul nostru fericiti. Ce inseamna asta? Pentru mine inseamna ca nu avem constienta de sine incat sa ne dam seama de niste sentimente atat de simple cum ar fi fericirea sau nefericirea, starea de bine sau de rau pe care o avem la un moment dat. Dar orice om simte. Oricine, oricat de putin ar lucra cu el ca persoana, are macar senzatia de fericire sau de nefericire. Stim ca nu suntem bine fara sa ii vedem pe cei din jur care zambesc sau se simt impliniti. Nu este nevoie de mediu ca sa stii ce simti, macar la nivel de senzatie pe care nu o poti eventual pune in cuvinte.
La fel cum fiecare simte prietenia si iubirea altfel (de cele mai multe ori chiar de la o persoana la alta: nu ne raportam la fel la toti prietenii si nu iubim de doua ori la fel), tot asa pentru fiecare fericirea este ceva strict personal. Nu putem gandi starea noastra din perspectiva celor din jur. Mai ales in conditiile in care, fiecare fiind construit diferit, toti avem propriul nostru mod de a ne manifesta fericirea. Pentru multi dintre noi este suficient sa simtim noi senzatia de bine, fara sa avem nevoie sa o manifestam in exterior. La fel, unii dispunem de suficienta stapanire de sine incat sa afisam o atitudine de fericire profunda cand simtim de fapt ca se prabuseste lumea in jurul nostru (pentru asta este suficient sa ne gandim la actori sau cantareti, care pe scena transmit fericire si o stare de bine permanenta... este in job description pana la urma). Si atunci, cum iti dai seama de cineva daca este sau nu fericit cu adevarat? Nu prea ai cum, mai ales in conditiile in care toti purtam masti, mereu sau cel putin uneori...
In plus, insasi ideea de raportare a fericirii la un altul implica ideea de comparatie. Dar fericirea este ceva ce nu suporta grade de comparatie. Nu poti sa compari starea ta cu starea altuia. Tu esti tu, eu este eu, ambii suntem oameni, dar cam acolo se opresc asemanarile in ceea ce priveste sentimentele. Simtim diferit. Orice, in orice moment. Deci din start comparatia iese din discutie.
Mai mult, exista o formula a fericirii? Nu, din simplul motiv ca suntem diferiti. Ceea ce ma face pe mine fericita cu siguranta pe altii nu ii va face. Daca eu sunt fericita citind si o persoana care este nefericita si careia nu ii place sa citeasca ma vede fericita, va incerca sa citeasca? Poate, dar asta nu ii va aduce fericirea pur si simplu pentru ca nu il atrag cartile.
Fericirea este un concept abstract care nu poate fi definit cu toate dedesubturile sale, singura componenta comuna tuturor oamenilor este existenta unei stari de bine. Si pana la urma si ”starea de bine” este ceva la fel de abstract. Deci nu conteaza ce ii face pe altii fericiti, ci doar ceea ce ma face pe mine fericita. Asa ca singura solutie este sa fac exact lucrurile care ma fac pe mine fericita, fara sa ma uit in ograda altuia. Eu personal nu o sa inteleg niciodata de ce barbatii sunt fericiti cand se uita la fotbal?! Si atunci de ce m-as uita la meciuri numai pentru ca ii vad pe ei fericiti? Mai bine citesc ceva, in cazul meu, sau fac orice altceva am chef in momentul respectiv.
Daca luam de la ceilalti lucrurile care ii fac fericiti si le asimilam pentru ca poate ne vor face si pe noi fericiti, ce mai ramane al nostru? Nu spun ca un lucru nu poate face mai multi oameni fericiti, dar normal mi se pare ca asta sa se intample natural, nu prin analiza si asimiliarea a ceea ce ii face pe altii sa se simta bine.
Ipoteza mea este simpla: fiecare stie ce il face fericit, descopera de-a lungul vietii tot mai multe lucruri care il fac sa fie bine. Fiercare din noi cautam fericirea si nu este nevoie sa ii vedem pe altii ca sa ne-o dorim in fiecare zi! Este pur si simplu in natura umana sa ne cautam fericirea in fiecare zi a vietii noastre. Si chiar o facem, desi mai dam si rateuri. Vrem sa fim fericiti independent de faptul daca ceilalti sunt sau nu.
Sfatul meu de final este sa ne cautam fericirea in noi, nu in jur. Suntem singurii care stim ce anume ne face bine si ce nu. Si este posibil sa constientizam ce anume inseamna fericirea pentru noi dupa multe cautari si esecuri. Cam asa e in viata... nu degeaba e lunga... avem mult de cautat :))

Dependente in echilibru

Toti ne dorim echilibrul, dar cati din noi reusim sa il atingem? Sau daca l-am atins, cati putem sa il pastram suficient de mult timp incat sa simtim diferenta? Intotdeauna m-am numit omul extremelor, si am fost... si probabil inca sunt. Pana de curand nici nu voiam sa ma gandesc la mine ca la o persoana echilibrata. Mi se parea ca asa as deveni plictisitoare, ca mi s-ar stinge focul interior si as pierde ceva ce imi place la mine: faptul ca acum sunt aici, maine acolo, acum vreau ceva, maine opusul. Credeam ca ”limitarile” auto-impuse nu au ce sa imi aduca bun, ca nu sunt menite decat sa imi sugrume eul pe care l-am hranit ani de zile cu extreme. Extreme de orice fel, in orice moment. Orice, dar sa fie extrem. Ma gandesc ca era un strigat de rebeliune al unei adolescente imature. Numai ca de curand am inteles valoarea echilibrului. Si este atat de firav, incat iti trebuie foarte multa vointa sa il mentii, dar merita.

Cred ca in majoritate sunt 2 tipuri de oameni: cei care traiesc in si cu lumea din jur si se feresc de ei, si cei care traiesc cu ei si se feresc de lumea din exterior. La nivel bazic ii putem numi extravertiti si introvertiti. Desi poate descrierea pe care eu o dau acestor termeni nu ar parea corecta, eu asa spun ca sunt: am ajuns sa cred ca un om, cu cat este mai social si refuza sa petreaca timp cu el insusi, cu atat mai mult fuge de ceea ce se afla in interiorul sau. La fel, cine nu simte socialul ca parte integranta a vietii lui si prefera solitudinea, se ascunde de lume, poate pentru ca simte ca nu poate sa isi integreze personalitatea printre ceilalti. Oricum ai privi cele doua categorii, ambele au probleme in a-si pozitiona eul in sfera sociala. Da, socializam mereu, dar cine suntem si ce ne dorim de fapt? Care sunt cauzele care ne impring sa fugim de noi si sa ne dam cu totul altora? La fel in cealalta parte: da, stam numai cu noi mereu, ne facem povesti cum ca cei din jur nu ne inteleg sau ca preferam sa crestem ca persoane in solitudine, dar de ce ne este frica de ceilalti? 

Aici cred eu ca intervine echilibrul pe care pana acum l-am ridiculizat pana la un punct. Tocmai balanta ne ajuta sa fim noi printre ceilalti. Dar NOI cu adevarat, nu mastile pe care ni le construim pentru ca vedem ca dau bine in fata audientei. Pana la urma, la un moment dat in viata tot cu noi ramanem, tot cu deciziile noastre, bune sau rele, traim si tot felul in care ne prezentam social ne face fericiti sau nefericiti. Si cred cu tarie ca atat timp cat in fata celorlalti iti prezinti masca si nu omul care esti, la un moment dat vine si plata. 

Da, traim cu ceilalti si traim cu noi. Si cred ca este cel mai bine sa impacam cele doua sfere. Avem dorinte si nevoi, asteptari de la cei din jur, dar atat timp cat avem mastile la purtator nu ne putem astepta si nici nu le putem cere celor din jur sa implineasca decat asteptarile mastilor pe care le aratam, nu pe ale oamenilor care suntem. Si seara cand ajungem acasa, omul este dezamagit, nu masca...

Lipsa echilibrului duce la dependente, de orice fel ar fi ele: fie de cafea, de tigari sau relatii. Si atunci, cand suntem nevoiti sau ne decidem sa renuntam la dependente, ce se intampla? Initial trecem prin perioadele normale de sevraj, dupa care ne obisnuim cu starea de fapt, numai ca trebuie sa inlocuim vechea dependenta cu altceva. Cu o noua dependenta poate? ...

Eu de 10 zile nu am mai baut deloc cafea (in conditiile in care beam cel putin 3-4 pe zi) si nu am simtit nici o diferenta. Dar tot a trebuit sa inlocuiesc cafeaua cu altceva, in cazul asta ceaiul. Dar ce facem cu dependentele mai serioase? Ei bine, mie renuntarea la cafea, ceva ce nu credeam ca o sa pot sa fac vreodata, mi-a aratat ca dependenta fizica nu a existat nici o secunda. Era pur si simplu ceva ce creierul meu voia sa creada, cand de fapt eu nu aveam deloc nevoie de cafea ca sa fiu plina de energie si sa functionez normal. Si in momentul in care am constientizat asta, nu mi-a fost nici o secunda pofta de cafea si nici nu i-am simtit lipsa. Am cafea in casa, am cafea la munca, dar nu ma atrage. Deloc! Se pare ca dependenta mi-am creat-o singura, cu ajutorul creierului meu, ea nu a existat in fapt, dar eu am simtit nevoia sa o creez. De ce? Asta nu mai stiu.

Si cred ca la fel se intampla cu dependentele de orice fel: in momentul in care constientizezi ca sunt nocive si ca nu iti aduc nimic bun, pur si simplu nu te mai atrag si nu te mai intereseaza. Dar de fapt lucrurile stau chiar atat de simplu? Mai am inca 2 dependente la care poate ar trebui sa renunt, dar la una stiu clar ca nu imi doresc. Am zis mereu ca fumatul va fi ultimul lucru la care o sa renunt! 

Impotriva celeilalte dependente ma lupt zi de zi si se pare ca si castig lupta. Sunt exact in momentul acela in care am gasit echilibrul, dar care echilibru este inca firav. Si imi trebuie foarte multa vointa, pe care insa o am pentru ca mi-am dat seama cat de rau iti poate face sa fii omul extremelor, fie ele pozitive sau negative. Inca am o multime de provocari, dar este asa diferit de cum era inainte! Conteaza cum le vezi si cum te raportezi la ele. Am ajuns sa stiu ce provocare vreau sa imi asum si ce nu. 

Imi place sa stau cu copiii mei, dar am nevoie si de timp pentru mine. Ieri spre exemplu am reusit dupa multe luni de zile sa citesc 10 ore... si am fost absolut fericita eu cu mine si cu cartea mea, fara sa imi doresc sa stau cu altii. Aveam nevoie de cartea aia, de universul in care ma introducea romanul, de toate cele 10 ore. 

Problema cea mai importanta este ca in momentul in care iesi dintr-o dependenta sa nu intri in alta. Aici intervine echilibrul. Nu conteaza ca noua dependenta nu seamana deloc cu cea anterioara si ca nu are cum sa fie la fel. Conteaza ca este o noua dependenta. Si orice este fara masura ne face rau. Fie ca e vorba de cafea, tigari, cariera sau relatii. Orice dependenta ne fura libertatea si individualitatea. Devenim tributari unui lucru care se afla in afara noastra si care ajunge sa ne domine. Si dupa cum spun mereu, in final, pentru mine cel mai important lucru este libertatea. Sa o am si sa pot sa o ofer. Si atunci cand devii dependent, nici nu mai poti sa ai libertate, nici nu mai poti sa o oferi. 

Orice este extrem poate deveni nociv, pentru ca putini sunt oamenii capabili sa gestioneze extremul. Majoritatea ori fugim de el dinainte, ori cadem in capcana si ne lasam dusi de vartej. Eu niciodata nu voi fugi de extrem (recunosc ca ma atrage ideea de pericol), dar nici nu voi mai cadea in el decat daca invat sa inot in voltaj si am convingerea constienta ca nu imi va crea dependenta. Continui sa cred ca avem nevoie de perioade care sa ne scoata din rutina, avem nevoie de adrenalina si de viata traita pe muchie, dar acestea trebuie sa fie doar momente, nu modus vivendi. Pana una alta mi-a fost incredibil de dor de o zi petrecuta doar cu mine si cu cartile mele... Si echilibrul a fost cel care mi-a adus-o, nu extremele sau dependentele...

Oameni in piramida

     Ma tot gandesc de ceva timp la nevoile oamenilor, si bineinteles ca mi-a venit in minte piramida lui Maslow, o teorie pe de o parte acceptata la scara larga, dar care, ca orice alta teorie, are si punctele sale slabe. Eu acum nu ma voi raporta la argumentele contra, ci voi lua drept buna aceasta teorie pentru ca ma ajuta in ceea ce vreau sa spun.
     Noi oamenii avem nevoi. Multe, diverse, satisfacute sau nu. Cert este ca le avem si ne luptam pentru satisfacerea lor. Ce spune Maslow? Ca nevoile oamenilor pot fi integrate in cateva categorii, sub forma de piramida (de unde ne putem da seama in primul rand de ordinea importantei pe care aceastea le au in supravietuirea noastra). Nivelurile aceste sunt in ordine: nevoile primare, siguranta, afectiunea, respectul (de sine si din partea altora) si realizarea personala. Se spune ca de obicei trebuie sa satisfacem aceste nevoi in ordinea postulata de Maslow, insa cu asta nu sunt de acord. Bineinteles ca nu ne putem gandi la dobandirea respectului altora daca nu avem ce manca, dar putem sa ne realizam ca persoane si in absenta... iubirii sa spunem. Totodata, pentru un aventurier, nevoia de siguranta va fi mai putin importanta decat pentru o persoana domestica. Pana la urma totul trebuie raportat la individ si generalizarile nu isi au rostul intr-un asemenea domeniu.
     Primele 4 nivele sunt numite ale ”nevoilor deficiente”, pentru ca satisfacerea lor nu ne ofera o placere anume (decat maxim pe moment), dar apare un puternic disconfort in lipsa satisfacerii. In ceea ce priveste realizarea persoanala, nevoia nu dispare dupa ce am atins un anumit nivel, ci se potenteaza, motivandu-ne in continuare.
     Nu stiu cati am observat ca intr-adevar primele 4 nivele nu ne produc decat o satisfactie momentana: odata ce ai mancat, nu te mai gandesti la mancare, dupa ce ai castigat un prieten il cam iei de bun si unii din noi uitam ca trebuie sa investim in prietenii, nu neaparat ca sa castigam ceva, ci doar pentru ca prietenii buni sunt de tinut aproape pentru binele nostru interior. Eu tot cred ca asta trebuie sa fie motivul prieteniei, nu eventualele avantaje pe care le-ai putea avea de la unul sau altul. Na, sunt un copil naiv si credul, dupa cum mi s-a mai spus. Si asta nu o sa se schimbe la mine orice s-ar intampla. Am facut in ultimul timp un singur upgrade la ideea asta, ceva ce am citit de curand si care mi se pare genial: ”voi fi vigilenta, si prin vigilenta imi asum sanatatea sufletului meu”.
     Dar pana si cu gandirea asta, mi-am dat seama ca uneori punem pe locul doi oameni care nu ar merita asta, numai pentru ca poate apar unii noi si mai interesanti (intotdeauna ce e nou pare interesant... dar tot la legaturile puternice ne intoarcem in final, la cele care dureaza si trec testele timpului si ale greutatilor, desi este posibil ca si ceea ce la un moment dat este nou si interesant sa se transforme in ceva puternic si de durata)... si atunci cum sa cataloghez atitudinea asta din perspectiva piramidei? Eu personal as pune asta in spatele nevoii de respect si de acceptare. Cand vedem ca avem tot ce ne doream de la cineva, devine pur si simplu o stare de fapt si uneori nu mai apreciem. Si atunci avem nevoie de cineva nou care sa ne confirme: ca putem, ca stim, ca valoram ceva. Si sentimentul acesta este asa de frumos pe moment, incat avem impresia ca ce am primit inainte nu mai este important.
     Eu am ajuns la concluzia ca cel mai usor este sa te faci placut, dar cel mai greu este sa construiesti ceva durabil si profund. Si pentru mine in momentul asta satisfactia a ceea ce am construit in timp cu unii oameni este mai puternica decat placerea de moment ca cineva nou ma vede intr-un mod pozitiv. Nu spun ca nu apreciez asta, din contra, asta ma face sa imi doresc sa construiesc cu unii dintre oamenii noi din viata mea, dar sa fac asta numai pastrandu-i pe cei vechi care sunt atat de importanti. Unde bag eu ideea asta? La nivelul 5, cel al auto-realizarii: stiu ca pot sa am lucruri durabile in viata mea si asta ma motiveaza in continuare. Si chiar este posibil ca in anumite relatii cresterea sa nu se poata opri: cresc eu, cresti tu si din fiecare crestere individuala ne potentam si aprofundam legatura.
     In alta ordine de idei, ma gandeam ca, fiecare fiind construit altfel si altele fiind nevoile mai puternice in fiecare, este posibil sa ne lasam parti ale vietii noastre de izbeliste, desi avem tot potentialul sa ne ocupam si de ele. Si asta nu inseamna ca ne inselam pe noi insine? Putem sa facem lucruri dificile, care necesita timp si implicare.... si totusi, uneori gasim motive infantile sa nu ne ocupam de cresterea noastra. Am ajuns in momentul in care nu imi mai este frica sa imi asum greul (pentru ca in final oricum toate piesele de puzzle se vor aseza la locul lor), defectele sau punctele vulnerabile. Toti le avem, si este normal sa fie asa. Problema apare in momentul in care, odata constientizate, nu ne luptam cu noi sa le rezolvam. Este ca si cum as spune: sunt bolnav de inima, dar nu iau medicamente cau au efecte secundare. Si daca ma auziti spunand asta, ce veti zice? Ca nu sunt sanatoasa, nici la propriu, nici la figurat, ca din cauza fricii de posibilele efectele negative pe termen scurt ale medicamentelor, risc sa mor. Concluzia mea: descoperiti-va, cu tot ceea ce reprezentati, fiti constienti de ce este nociv in voi si REZOLVATI problemele. Simpla constientizare nu ajuta niciodata la nimic. Este greu, dar asta te duce pe drumul spre auto-realizare.

     La mine Maslow zice cam asa:
- nevoi primare: checked
- siguranta: checked
- afectiunea: partially checked... multumesc pentru asta oamenilor incredibili din viata mea care imi arata zilnic tot felul de lucruri extraordinare
- respect: checked... pe asta niciodata nu o sa il avem total: nici din interior, nici din exterior... si a crede orice altceva este absolut prostesc. Ajungem la un nivel confortabil, crestem in continuare, dar nu exista limita aici (tocmai datorita diversitatii din oameni), deci niciodata nu vom fi pe deplin satisfacuti de respectul pe care il avem pentru noi sau il primim de la ceilalti
- realizarea de sine: checking... zilnic, cu fiecare idee noua, cu fiecare descoperire facuta, despre mine, despre altii si despre lume in general. Mama si ce greu e!!!! Mai am de satisfacut nevoi mai de jos, dar no5 imi pune pe fata ”zambetul invingatorului” in fiecare zi :) Cred ca nu degeaba si-a numit Chanel parfumul asa :))

missing friends...

Am asa un chef de o seara linistita, dar nebuna, cu toti prietenii adunati, cu jack in mana si cu gura pana la urechi. Dar multi, cam toti care eram. Cred ca mi-e putin dor de vremurile trecute in care era... diferit. Nu spun ca le vreau inapoi, pana la urma am cam acceasi prieteni si acum, desi parca nu mai e la fel... Parca nu mai radem la fel cand suntem impreuna, nu ma mai trezesc zambind ca altadata dupa o seara cu prietenii mei, plina de energie si doritoare sa o iau de la capat seara urmatoare. Imi amintesc cum era acum ani de zile la victorasu pe terasa, in fiecare seara... si era genial de fiecare data. Sau cum era la mine iarna trecuta, ori cu filme, ori cu jocuri, ori cu noi si atat... Acum nu mai e la fel. Poate si pentru ca ne-am schimbat toti, poate si pentru ca sunt altele relatiile dintre noi, unele mai apropiate, altele mai apropiate de.... amicitie si nimic mai mult. Imi e dor de confortul pe care mi-l dadeau intalnirile cu prietenii, cand nu ma interesa nici daca eram machiata, nici daca eram in ”echipament de scandal” (cum numesc eu hainele de casa) sau rochita de vara. Era simplu si frumos. Frumos de tot!
Imi lipseste simplitatea altor vremuri cand nimeni nu avea nimic de ascuns, nimic de demonstrat, cand nu existau sageti aruncate si cand eram fericita ca rad fara motiv. Acum mi se pare ca, desi rad la fel de mult si galagios, am ceva ascuns in mine care nu imi permite sa ma las in voia veseliei pure. Nu cred ca sunt nici mai matura, nici mai profunda... doar altfel. Si cateodata ma enerveaza ca nu reusesc nici macar intr-o seara sa fiu la fel ca inainte. Nu ma lasa frica, nu ma lasa dezamagirea, nu ma lasa nu stiu ce... in sinea mea nu m-am schimbat... imi place sa cred doar ca am facut niste ajustari necesare oricarei cresteri interioare. Si totusi...
Imi vreau prietenii inapoi, asa cum eram noi, dar nu pot sa fac asta. Nu pot nici eu, nu pot nici ei... suntem schimbati. Si ma apuca asa o nostalgie cateodata cand stau si ma gandesc, si imi amintesc... si am zambetul pe buze cand imi amintesc de toate tampeniile pe care le faceam impreuna si in acelasi timp o tristete ca acele vremuri s-au dus si nu o sa se mai intoarca niciodata.
Ce mi-a placut atunci cand au fost ai mei plecati si ne adunam la mine in fiecare noapte, stateam pana la 5 dimineata, jucam remy si adevar sau provocare. Cand ne enervam pe Alinutza la remy ca facea mozaic de fiecare data sau radeam de Alexandra ca i s-a spart oul unde nu trebuie... :)) Ce dor imi e! Doar atat! Dar e suficient...
Sunt nostalgica in seara asta si ma gandesc la toti prietenii mei vechi, din care unii nu mai sunt deloc si altii nu mai sunt cum erau. Mi-e dor de voi si mi-e dor de ce am trait impreuna, de toate copilariile pe care le-am facut!
Doar atat...

Cu balanta atarnand intr-una din parti

La bilant cu mine! Pana si eu ma intreb daca am iesit pe plus sau pe minus din 2010?! Si evident ca nu pot sa ma hotarasc. Ideea de baza este ca am pierdut niste lucruri importante in 2010, la fel ca si in 2008 (sa fie clar: anii pari sunt ani prosti!... oare as putea sa ii sterg din calendar?). Dar pe de alta parte trebuie sa recunosc ca am castigat lucruri poate mai importante decat ce am pierdut. Deci balanta se inclina in una din parti, I wonder which one. Cu starea pe care o am acum as spune ca am castigat, ca pana si ce am pierdut s-a transformat intr-un castig (daca e cazul, o sa fac un update cand o sa fiu blegoasa si moody, pentru ca acum totul mi se pare frumos).
Asa... sa incep cu pierderile zic, nu de alta, dar macar sa termin frumos:
- am pierdut timp, dar asa, mult, prost si fara rost... si ma scoate din sarite ca nu se mai intoarce. Am avut niste planuri foarte interesante, dar care cereau timp si de care in fiecare zi spuneam ca ma apuc... si nu m-am apucat. Acum sunt pe lista de 2011, si chiar sper ca mi-am invatat lectia cu timpul. Daca nu, mai incercam si in 2012, ca oricum nu renunt la ele.
- am pierdut un prieten care acum ceva timp era pe lista cu amici cu potential de a ajunge in categoria best. De chestia asta nu imi pare rau nici o secunda, pentru ca pur si simplu nu a meritat efortul depus de mine, deci e out. Imi pare rau draguta, chiar nu stii ce e aia prietenia. Poate o sa te invete cineva la un moment dat si o sa iti dai seama de anumite lucruri. Nu dai in cine te ajuta. Punct!
- am pierdut si un prieten din categoria best. Eh, acolo a fost ceva mai problematic, dar oricum treci peste orice. Pana una alta, totul se termina in viata. Macar s-a terminat cu noi razand pe moment. Dupa cum spunea Oscar Wilde: ”Rasul nu-i deloc un inceput rau al unei prietenii si este cel mai bun sfarsit al ei”.
- am pierdut lupta cu sportul. Ma tot apucam si ma tot lasam... dar cat sa pierd si lupta asta? De luni la kangoo cu mine. Am zis!
- mai sunt ai altele, dar nu suficient de importante cat sa le mentionez

Curios ca nu m-a afectat sa scriu despre pierderile mele. Asa ca trec, senina si cretina, la castiguri:
- m-am apucat de facultate... din nou, de data asta de pasiunea vietii, psiho. Si acum o sa inceapa sesiunea si deci marea toceala ... sunt curioasa daca mi-am iesit din mana... on va voir.
- mi-am cunoscut viitorii nasi, care acum sunt in categoria best, fara sansa de a iesi de acolo. V-a mancat, acum nu mai scapati de mine...
- am facut blogul asta, care desi pare blegos si over-emotional, reprezinta o parte a mea pe care nu am vrut sa o scot la iveala mult timp. Da, am si stari din astea, mai si simt ... si nu vad unde e problema.
- am cunoscut multi oameni noi de care imi place rau si cu care vreau sa construiesc ceva
- am riduri noi de la ras, dar na, le acoperim pana ne dam pe botox :))
- am cunoscut o parte a mea puternica, foarte capabila sa ia decizii drastice, care poate o fac sa sufere pe moment, dar care sunt deciziile bune pe termen lung (de fapt la mine e cu termen mai scurt, ca nu am rabdare)
- in ultimii 2 ani am fost plecata de cate 3 ori din tara, deci trebuie sa pastrez trendul... anul asta Barcelona here I come again! In rest nu m-am hotarat unde mai merg. In 2010 am bifat: Portugalia, Italia si Austria.
- am consolidat cateva prietenii si unii din copiii mei mi-au aratat lucuri la care nu ma asteptam si pentru care le multumesc. Majoritatea copiilor mei au ramas in joc si si-au asigurat at pozitia cu superglue afectiv aka interes pentru prietenia noastra. Asta e cu big LIKE.
- am invatat ca patience pays off... intotdeauna! Asa ca in 2011 o sa invat sa am rabdare. Cred ca ar fi cea mai mare reusita a anului.

Cam asa...

Vreau basme cu oameni destepti!

Am de ceva timp o mica ”problema”, sa ii spunem. O problema cu basmele. In basme se promoveaza calitati cum ar fi frumusetea, generozitatea, modestia, bunatatea, harnicia (la ele), curajul (la ei). Si cam atat! Si de ce am eu o problema cu asta? Ei bine, vreau sa pot sa ii citesc lui fi-miu, cand l-oi avea, un basm in care si ea si el sa fie INTELIGENTI. Da domne', sa aiba creier, sa gandeasca, sa actioneze conform unor idei logice si algoritmi rationali, sa rezolve puzzle-uri de viata dificile. Dar nuuuuu, tot ceea ce citim in basme sunt intamplari care tin de noroc chior: pe unul il fraiereste spanul si intra in fantana, Scufita Rosie e mancata de lup de ”desteapta” ce e, si pe iezi tot lupul ii mananca... si in conditiile astea tot apare ceva care ii salveaza. Pai ma enerveaza grav... ne lasam viata pe seama norocului?!
De fapt ce ma enerveaza pe mine nu este norocul, ci faptul ca se promoveaza anumite calitati, pe care (eu cel putin) in societatea de azi le vad absolut desuete si fara folos. Chiar iti foloseste la ceva sa fii harnica si sa faci curat zilnic in casa (chiar ai timp de asa ceva?!)? Daca esti generos si bun vei fi cu siguranta folosit... Daca esti modest nu prea te baga nimeni in seama. Deci?! De ce nu scrie cineva basme in care sa se promoveze inteligenta? Nu spun ca ar trebui sa renuntam la celelalte calitati (in nici un caz asta), dar poate ca ar trebui sa scoatem in fata si istetimea. Aia spontana, care vine cand nici nu te astepti, replica la care nu te-ai fi gandit niciodata si care te lasa paf. Chiar am incredere ca un copil de 4-6 ani poate sa inteleaga o replica isteata. Nu e cazul sa subestimam copiii...
Eu cred ca le citim copiilor nostri basme old school (foarte frumoase de altfel, am crescut cu ele, si chiar de curand le-am recitit), care promoveaza calitatile mai sus mentionate, le inducem in cap aceste idei (pentru ca se stie cat de influentabili sunt copiii, practic mintea lor este o coala alba buna de scris), dupa care ii trimitem in lume si le spunem: descurcati-va si faceti-ne mandri. Cu ce?! Cu modestie si harnicie? Bun asa... In conditiile astea sigur o sa ajunga mareti...
Da, am o problema cu basmele... Desi stiu ca o sa le citesc copilului meu, mi-ar placea sa am si variante cu oameni destepti, care trec prin intamplari fantastice, dar au ceva in plus fata de pattern-ul existent: un creier pe care sa il foloseasca in orice. Majoritatea il avem, asa ca nu vad de ce nu l-ar avea si Scufita Rosie sau Greuceanu.
Daca se intreaba cineva de ce nu le scriu eu, ca tot le doresc atat de mult, ei bine, nu am zis nici ca o sa o fac, nici ca nu o sa o fac... pur si simplu inca nu stiu...
Sa facem o lume mai desteapta zic, oricare din noi!

cu implicare MAXIMA

Am observat, recitind titlul, ca blogul este ”despre... orice oricand si fara implicare”. Ei bine, acum trebuie sa fac o corectura: ”despre orice oricand si cu implicare maxima”... in orice si oricand... cred ca am crescut suficient cat sa incep sa imi asum si pareri si decizii si ganduri si idei. De fapt, daca stau sa ma gandesc si pana acum faceam acelasi lucru, imi asumam orice, mai putin emotii, senzatii si sentimente... de acolo ”fara implicare” in tilul initial.
Acum lucrurile s-au schimbat putin si pot in sfarsit sa recunosc ca ma implic in orice fel de relatie am, cu oricine o am. Si mi se pare perfect asa... I'm done with shallow stuff... been there, done that, now I am trying something new for me. Si vad ca merge cum trebuie!
Oricum titlul va ramane acelasi... nu de alta, dar cine stie cum se intoarce roata... si na, trebuie sa imi asum si neimplicarea de dinainte, ca o fata mare ce sunt :)