Acelasi film, aceeasi Carmen

     

     Am revazut filmul vietii, filmul meu. Vorbeam aseara cu niste prieteni ca am chef sa il revad, si unul dintre ei mi-a spus ca nu o sa mai aiba acelasi impact asupra mea, ca m-am schimbat totusi in ultimii 2 ani. Eram intr-adevar curioasa daca lucrurile chiar asa stau. Ei bine... NU, filmul a avut asupra mea exact acelasi efect ca de fiecare data. Jeux d'enfants este filmul pe care il traiesc de parca as fi acolo, care ma face sa vreau sa ma duc, sa fac, sa cuceresc, sa vad, sa plec, sa traiesc... sa nu stau!

     Si acum problema... daca a avut acelasi impact, ce sa inteleg eu de aici? Ca nu m-am schimbat deloc? Ca inca am in mine extrem de vii atitudinile care la un moment dat mi-au facut rau? Ca iubesc un joc si o provocare mai mult decat propriul meu bine emotional si psihic? Da, cam asa as caracteriza lucrurile. Bravo Carmen, ma simt mandra! Timpul a trecut pe langa tine fara sa intelegi nimic in esenta...

     Acum sa fiu sincera putin tot m-am schimbat. Dar tendintele mele autodistructive sunt acolo, la fel de prezente ca intotdeauna. Si o perioada am reusit sa le tin in frau, insa acum e din ce in ce mai greu. Simt cum s-a crapat carapacea si incepe sa iasa la suprafata tot. Si mai e foarte putin pana o sa explodeze. Sa ma vad atunci! Sunt curioasa cine o sa fie in jur cand o sa se intample asta si o sa ia parte la evenimentele ce vor decurge din viitura. 

     Vorbind cu oamenii din jur mi-am dat seama ca sunt masochista. Nu genul de masochist care se lasa chinuit de cineva. Nu! Eu sunt genul care iau de la oameni ceea ce ma chinuie. Omul in sine conteaza sau nu. Dar eu iau de la anumiti oameni ceea ce imi face rau. Si intr-o zi, de curand, chiar eram fericita cu nervii mei. Erau maaaari, toate spumele marilor si oceanelor se luptau in mine. Si eu zambeam fericita ca tarmul era atacat de spume. Simteam ca traiesc. Dar cum altfel?! 

     De ce oi fi eu omul extremelor? De ce atatea capricii? De ce cand sunt bine, ma simt invincibila si cand sunt rau ma duc direct in Groapa Marianelor? Declaram candva ca am invatat importanta echilibrului. Chiar credeam asta. Acum iar nu ma mai caracterizeaza. Probabil pentru ca ma plictisisem, am zis ca vreau niste condimente. Si pe principiul ”fii atent ce iti doresti”, mi-am dorit si am primit. Pe toate planurile. Ma scufund, dar ma simt pestele care respira cel mai bine in apa adanca. 

     Ce mai e de zis? Nimic, in afara de faptul ca filmul meu din trecut ramane filmul meu din prezent. Identic si la fel! Cap ou pas cap?!

Ritmuri diferite

     ”Daca nu iti doresti ceea ce imi doresc eu, te rog, nu-mi spune ca ceea ce vreau eu este gresit.
     Sau daca eu am credinte diferite de ale tale, gandeste-te cel putin o clipa inainte de a mi le corecta.
     Sau daca trairile mele ti se par mai mult sau mai putin intense decat ale tale in aceleasi situatii, incearca sa nu-mi ceri sa simt altfel decat o fac.
     Sau daca actionez, sau dimpotriva, nu actionez in maniera in care o faci tu, te rog, lasa-ma sa fiu eu insumi.
     Nu-ti cer, cel putin nu acum, sa ma intelegi. Acest lucru se va intampla doar atunci cand vei fi dispus sa renunti la incercarea de a ma transforma intr-o copie a ta.
     Daca le vei permite dorintelor, emotiilor, credintelor sau actiunilor mele sa se manifeste, atunci va fi posibil ca intr-o zi modul meu de a fi sa nu-ti mai para atat de gresit, iar in cele din urma sa-ti para normal. A ma accepta este primul pas spre a ma intelege.
     Nu inseamna sa-mi consideri felul de a fi ca fiind corect pentru tine, dar sa nu mai fii iritat sau dezamagit de mine si de aparenta mea incapatanare. Probabil ca, intr-una din zile, in incercarea de a ma intelege, vei ajunge sa apreciezi diferentele mele si, departe de a incerca sa ma schimbi, vei incerca sa le mentii si chiar sa te bucuri de ele.
     As putea fi partenerul tau de viata, parintele, urmasul, prietenul sau colegul tau. Dar, indiferent de relatia pe care o avem, stiu urmatorul lucru: tu si cu mine suntem fundamental diferiti, iar amandoui trebuie sa mergem in ritmul propriu.”
   
     Nu este textul meu, singurul aport pe care l-am adus este ca l-am citit. L-am gasit intr-o carte a lui David Keirsey numita ”Personalitate si temperament”, pe care o citesc zilele astea.
     Recunosc ca textul m-a emotionat si am vrut sa il ofer ca pe un manifest. Cu atat mai mult cu cat sunt de acord cu ideea de diferente fundamentale intre oameni. Tu esti diferit, eu sunt diferita. Si aici nu vorbesc despre ideea foarte raspandita ca ”orice femeie spune ca ea este altfel”. Nu! Eu ma refer la diferentele fundamentale intre oameni, intre experientele si ideile lor, intre modul de a gandi si de a simti. Mie nu-mi place cand aud ca toti se cred diferiti si de fapt sunt la fel... mie imi place ideea de diferit si imi place ideea de toleranta. Si imi place textul de mai sus! :)

”Single and fabulous”

   
     Am o prietena pe fb. Nu stiu cum am ajuns prietena cu ea, nu o cunosc personal, dar i-am dat accept vazand ca am fost la aceeasi facultate. Ma gandeam ca a fost cu mine in an si nu mi-a marcat retina mentala, dar ca ar fi urat sa ii ignor declaratia de prietenie virtuala.
     Donsoara arata bine, asta ca sa nu spun foarte bine (ma rog, genul pisi neajutorat, parca scoasa in orice moment din cutie, exagerat de feminina, tipul care nu ma prea misca pe mine din loc, dar da, frumusica si aranjata tot timpul... ma rog, cel putin pe fb).
     Acu' spun sincer, mai am momente in care vreau sa o sterg din lista pentru ca ma cam deranjeaza stilul ei si imi umple feed-ul de ”photos persos” (a se citi en francais), dar curiozitatea mea recunoscuta si chinuitoare ma face sa o pastrez.
     Ea este domnisoara care in fiecare dimineata ne intampina cu un salut calduros atasat unei noi fotografii cu ea. O daaaa, ce-mi place in fiecare dimineata cand deschid fb-ul si o vad pe sus-numita nenumita cu o caciulita de blana alba pe cap, cu rujul roz, zambindu-mi duios si urand-mi ”Buna dimi!”. Deja stiu ca ziua mea va fi mai buna decat imi doream!
     Aparent fatuca lucreaza in Comunicare si PR politic. Si mai face si modelling, dar asta e numai un hobby, pentru ca pasiunea ei este politica. Ce dragu! Ok, lucreaza in politica (sincer nu stiu cum sau cand, ca se tot taguieste in diverse cafenele, baruri, mall-uri si SPA-uri in momente in care eu sunt cu celula de excel in brate si o gadil sa imi dea bine). Dar am si eu o intrebare: daca ai legatura cu un domeniu sa ii zicem sobru si traditionalist, cel putin in ceea ce priveste acceptabilitatea unui libertinaj crescut, de ce donsoara asta posteaza poze cu ea: langa brad, pe brad, sub brad, intinsa pe parchet, lipita de perete, cu fusta, fara fusta, cu pantofi, cu camasa si pantofi, langa un tufis acoperit de nea (mama ce merge cuvantul asta cu fata in tema!), langa un tufis inflorit?! Intreb si io in inocenta creierului meu mono-neural: voi ati avea incredere sa va faca discursuri publice sau comunicate de presa?
     Dar nu s-au terminat problemele mele, ca mai am: donsoara este de o maturitate emotionala... ceva incredibil! Chiar acum juma' de ora a postat ca ”Maturitatea emotionala ii sperie pe ceilalti!”. Personal pot fi de acord cu ideea, dar parca ma apuca rasul cand o aud spusa de o fatuca ce nu face altceva decat sa se afiseze in toate pozitiile si cu toata garderoba din dotare.
     Mai am inca un gand din profunzimea sufletului ei (sau a lu' google), care m-a emotionat pana la lacrimi: ”Ea știe, la aceasta vârsta, sa rada, sa glumeasca, sa cocheteze, fără sa se compromita. Ea are tactul necesar pentru a ataca toate coardele sensibile ale unui bărbat si pentru a studia ce sunete poate sa scoată din ele. Tacerea ei este tot atat de primejdioasa ca si pământul.” Bine ca nu tace de felul ei, ca altfel ma speriam!
     Si stiti care e cea mai mare nedumerire a mea in cazul acestei fete? Ca are cativa prieteni dobitoci, barbati evident (nu imi cer scuze ca i-am insultat, ca pana la urma chiar sunt), care balesc la toate pozele ei de teracotista de Dorobanti si care ii comenteaza statusurile cu replici gen ”Cata dreptate ai!” sau ”Vaaaai, suntem pe aceeasi lungime de unda!”. Ba, dar chiar mai pica vreo femeie la belgosenii din astea triste si deloc gandite?! Daca da, eu nu vreau sa cunosc femei din alea... ma rog, nici barbati care le practica.  
     Asa ca, pentru cine credea ca fb este fundamental diferit de hi5 sau netlog... well, think again! ”Prietena” mea are poze cu ea intinsa pe parchet! Si face PR politic. Ma simt mandra!
     A, ea este ”single and fabulous!!!” dupa cum o declara in mod constant. Poate intereseaza pe cineva ;)

Criza lu' 30

     De ce ne paleste pe toate? Adica VA.... ca pe mine sper sa nu ma! Mi se pare ca aceasta criza este deja o institutie. Daca nu te ia pe sus, inseamna ca esti defecta. Eh, zi zau!
     Una din prietenele mele tocmai ce a facut 30 de ani (hai la multi ani woman mica!). Arata ca la 20, a facut lucruri cat pentru 40, dar face misto (sper eu!!!) ca a atins-o criza lu' 30. Asa ca am inceput sa ma gandesc de unde vine ideea asta. Si singura concluzie la care am ajuns este ca e un concept construit social. Pana acum ceva ani, la varsta asta majoritatea erau maritate, aveau copii si tineau o casa. Corect, dar asta era inainte! Se intampla pe vremea mamelor noastre. Acum nu mai e cazul! Si e perfect.
     Stau sa ma gandesc la amica mea si la alta prietena care anul asta va face 30. Fetele astea chiar au facut lucruri cu viata lor. Dar totusi au in minte ideea de 30. Si pe mine ma enerveaza asta. Ca poate ele chiar sunt oarecum ingandurate, si mie imi vine doar sa rad la idee...
     Ia sa vedem: la 20 de ani va permiteati sa plecati cand voiati intr-un city break la Barcelona sau Londra? Sa aveti 10 parfumuri odata sau sa va cumparati pantofi in fiecare luna? Aveati mintea de acum? Aveati cunostintele sau cariera de acum? Eu tin minte ca la varsta aia nu aveam decat bursa, un job part time prost platit si pe ai mei. Asa ca stateam frumusel si imi planificam maxim o plecare pe an, undeva cat mai aproape. Si despre intelepciune nici nu mai vorbesc (ma rog, oricum nu cred ca e cazul sa vorbesc tocmai eu despre acest subiect... ma bazez ca inca nu am 30 si chiar sper sa o descopar si pe asta pana atunci...da, speranta nu moare!). Deci, de ce anume va panicheaza ideea de 30? Acum puteti sa faceti cam tot ce nu puteati la 20.  Asta in conditiile in care majoritatea inca nu pot... Iar de pierdut nu ati pierdut nimic din cate stiu eu. So, zambim si noi pe sub mustati un pic?
     Earth calling all women out there care fac 30 si sunt prietene cu mine: get a grip!!! De la voi care imi sunteti prietene chiar ma astept sa depasiti aceasta bestie sociala trista careia ii spunem criza lu' 30. Chiar mi se pare inutil sa va consolez (sincer, nici macar nu stiu cum sa o fac, pentru ca nu inteleg deloc ideea asta), cand am putea sa radem mult, prost si fara rost.

”Proclamatia de la Universitate”

     Ba baiete, pe mine nu ma reprezinta deloc manifestatiile astea. Nu sunt nici de acord cu ele, nici impotriva lor. Dar clar NU ma reprezinta oamenii care sunt acolo, nici manifestantii pasnici, nici huliganii.
     Eu am o mica problema cu organizarea lor, care este minunata, dar lipseste cu desavarsire! Nu au un program, nu au doleante clare, nu stiu nici ei de ce sunt acolo si exact ce anume cer. Este o debandada monumentala ce se intampla cu ei. Totul a pornit ca un protest impotriva Legii Sanatatii, dar a deturnat imediat. In ce directie? Pun pariu ca nici ei nu stiu... Impotriva lui Basescu, a Guvernului, a mamei lui Stefan cel Mare. OK, sunteti impotriva lor! Dar ce vreti mai exact? Sa dispara? OK. Si cum vreti sa faceti asta? Cu pancarte scrise agramat?! Fara o lista de cereri? Fara un lider care sa va reprezinte?
     Spune toata lumea ca cei de la conducere nu apar, nu doresc sa discute. Intrebarea mea este: de ce naiba ar face-o? Traim intr-un sistem institutionalizat. Institutia presedintiei sau a guvernului discuta cu alte institutii. Mi se pare normal sa fie asa. Adunarea de ingramaditi de la Universitate nu s-a constituit ca si INSTITUTIE! Oamenii astia nu s-au organizat in nici un fel. Din punctul meu de vedere, sunt doar o masa amorfa cu niste cartoane in maini. Unii dintre cei prezenti acolo s-au dus si ei ca sa fie acolo, sa fie parte din proteste, dar daca ii intrebi pentru ce prostesteaza, o sa ridice din umeri.
     For the sake of arguing, sa spunem ca una din institutiile statului ar accepta sa discute cu manifestantii. Cine din randul protestatarilor se va duce la discutii? Ce vor cere mai exact? Care vor fi conditiile lor? Care sunt solutiile pe care le ofera? Cu alte cuvinte: CINE si CE negociaza?
     Il vor pe Basescu jos. De acord. Cine vine in loc? Au variante?! Nu, ca ei dau in toti... Deci?!?! Sincer acum, voua chiar nu va e frig? Cand faceti o chestie, nu va ganditi si voi la costuri si beneficii? In conditiile organizarii de acum, beneficiile nu pot fi decat 0, dar costurile vor creste exponential odata cu varsta... ca na, reumatismul nu iarta, trust me! Unde mai pui ca si Nurofenul e scump...
     Ce vreti mai exact, cine va conduce, cine va discuta ca si reprezentant al vostru, ce solutii oferiti?! Cand o sa se raspunda la aceste intrebari de bun-simt voi considera protestul ca fiind o ”entitate” legitima! In the meantime, pe mine deja ma plictiseste ”marea adunare nationala” de la Universitate.

De ce nu sunt de acord cu monarhia in Romania

     De cateva zile se tot aude: Sus Regele! Sa vina regele! Asa ca am stat si eu putin sa ma gandesc cam ce parere am despre chestia asta. Niciodata nu imi pusesem problema unei eventuale reintoarceri a Romaniei la monarhie, continui sa cred ca nu este cazul de asa ceva, nici macar acum cand sunt atatea valuri, dar si daca s-ar pune in mod real problema, eu personal nu as fi de acord. 

     Sa dau totusi si niste argumente, ale mele.

     In primul rand, ma gandesc la implicatiile legale ale unui regim monarhic. Istoria a demonstrat ca monarhiile sunt cele mai susceptibile de a fi transformate in dictaturi. Fie ele monarhii constitutionale, parlamentare sau nu. Daca stam sa ne gandim, in cazul in care am avea un rege jucator, asa cum avem un presedinte jucator, ce facem? Nu putem sa ii spunem ca nu are dreptul sa se bage, ca e rege si ar cam fi cazul sa il respectam!

     In al doilea rand, eu am o problema cu ideea de mostenire a tronului. Pai de ce sa vina copchilu' regelui sa ne conduca la un moment dat? A demonstrat el ca are abilitatile necesare sau ca ma reprezinta pe mine ca cetatean si pe noi ca popor?! Numai faptul ca s-a nascut intr-un palat nu inseamna nimic pentru mine. Nici macar ca a primit poate o educatie aleasa. Pe mine ma intereseaza mai mult abilitatile native sau dobandite ale oamenilor, pe care da, le poti intari si creste prin educatie, prin auto-educare si asa mai departe. Dar mie nimic nu imi garanteaza ca fiul unui rege are capacitatile necesare pentru a fi rege. Eu prefer competitia. Always have, always will! Si monarhia omoara orice urma de competitie pentru pozitia suprema, poate fi ea si numai onorifica. Royal heredity is just not my game!

     Dupa aceea am stat sa ma gandesc la noi ca popor: daca suntem sau nu potriviti cu monarhia. Si eu cred cu putere ca nu. Pentru mine monarhia este un regim conservator, traditionalist si cutumier care implica o anumita conduita, un anumit nivel de elitism pe care noi nu il avem, un grad inalt de diplomatie, de auto-disciplina in oameni. Noi romanii nu suntem intelectuali, nu suntem elitisti, nu ne chinuim prea mult sa dobandim un anumit grad de cultura. Ca popor, noi suntem smecherasi, caterincosi si destepti (da, chiar cred ca suntem destepti!). Dar eu nu ne vad cu pipe, in costume, discutand filosofie sau cultura. Cum ar fi sa facem bancuri peste bancuri legate de rege? Nu prea mi se pare ca se cuvine... Noi l-am dat pe Creanga, nu pe Shakespeare. Si Creanga a scris fix in stilul romanesc, despre oameni isteti si smecherasi, de la tara. Si ce a scris el ne reprezinta pe noi ca popor, mult mai mult decat un monarh. 

     Sa fim putin sinceri si sa recunoastem ceva: romanul nu citeste. Si daca citeste, variantele alese sunt Libertatea, Click si in cazuri ”extreme” Twilight sau Mihaela Radulescu. Si asta nu prea e cultura. No way! Cati din noi au citit Liiceanu, Paler, Patapievici, Cartarescu?! Eu vad toate lucrurile astea ca normale pentru un popor potrivit cu monarhia. Si concluzia mea a fost ca, date fiind conditiile, nu prea suntem compatibili cu un rege. Si nici nu cred ca am fost sau vom fi vreodata. Altii sunt, dar noi nu! Parerea mea.

     Asa ca, daca se va pune vreodata problema sa votam pentru reinstaurarea monarhiei, eu voi spune ”mai bine lasati”!

De la T0 la facebook

     T0, se naste draguta noastra planeta. Dupa ceva vreme, vine tanti Theia, planeta si ea de felul ei si ii da copilului Pamant binete. Si a fost un hi5 asa puternic, incat micuta Terra s-a cam speriat...na, nu stia ea cu d-astea agresive! Si s-a speriat asa tare incat a format Luna, ca sa nu mai fie singurica. Din tot debris-ul aruncat in spatiu in urma intalnirii cu Theia, a aparut Luna, care la inceput era mult mai apropiata de micutul Pamant. Si uite asa, pentru ca era la o aruncatura de bat, bona Luna a iscat maree imense, mai mari decat orice ne-am putea inchipui in perioada moderna. Si asta a fost un lucru bun, pentru ca mineralele aduse pe fundul marii de maree s-au pupat bine cu ce era deja acolo si a aparut viata! Unicelulara, nedezvoltata, de un primitivism originar, dar viata!
     Intre timp, pentru ca o orice actiune are si o reactiune, mareele de dimensiuni biblice create de Luna, au creat la randul lor o forta suficient de mare incat au indepartat Luna de Pamant (la inceput mai mult, dupa aia din ce in ce mai putin)... chiar si acum Luna se distanteaza cu 3,4 cm in fiecare an. Na, copilul creste, are nevoie de independenta.
     O vreme, bebelusul Pamant a trait fericit si linistit cu noii sai locatari. Pana cand s-a intamplat ceva. Inca nu se stie exact de ce, dar Terra a racit. I s-a facut frig, dar un asemenea frig, incat a inghetat de tot. Nu mai exista portiune neacoperita de o gheata groasa de pana la 5 kilometrii! Si a suferit atat de mult viata de pe Pamant, incat aproape toata murit de nefericire... si frig! In istorie, perioada a ramas denumita ”Snowball Earth”, doar copiilor le place sa se joace cu bulgari, nu?!
     A stat Terra acoprita un timp, lung pentru noi, nu foarte mare pentru ea. Si intr-o zi, din nou s-a intamplat ceva (doar se stie ca nu exista lucruri definitive sau fara solutie in viata). A venit brigada de super-vulcani, au facut bum!, au spart gheata si ce a urmat e istorie... the meltdown. Vulcanii astia au fost isteti: nu aveau puterea suficienta sa topeasca toata gheata, dar au format cateva brese si au lansat o combinatie de gaze, letala pentru gheata (metan, dioxid de carbon etc), care incalzeste atmosfera, e prieten cu Soarele si il atrage (noi il numim efect de sera, care in anumite perioade iata ca a fost chiar benefic). Nice thinking baieti! Si asa s-a vindecat Pamantul de raceala.
     Viata s-a dezmortit, a inflorit, Terra a crescut impreuna cu ea si asa, vesele, in comuniune, au trait inca o perioada. Dar, cum orice crestere implica obstacole, a aparut o noua baba cloanta la orizont. Are si un nume: ”Siberian Traps”. Practic, o regiune vulcanica, ce intr-o buna zi a erupt. Si a erupt, si a erupt si a erupt! Muuuult de tot! Si a ars Pamantul, si a sufocat din nou viata. Dar a adus ceva nou: viata imbunatatita. Si de aici pana la dinozauri a fost doar un pas. Si dinozaurii au ajuns sa domine Pamantul verde si deja, de multe milenii, plin de oxigen.
     Traiau ei dinozaurii, fericiti ca specie dominanta a erei, asa cum acum noi, oamenii, suntem specia dominanta, pana cand au venit alte directive de la centru aka The Universe. Comandantul suprem a trimis un asteroid in recunoastere si el a decis sa stea putin la Soare de pe Pamant. Doar ca, din trupa de comando fiind, nu prea i-au fost cunoscute conceptele de delicatete si discretie. A venit ca un nesimtit, s-a asezat in pensinsula Yucatan si a lasat dezastru peste tot. Saracii dinozauri, ce s-au mai vaietat ei. Dar asta e... au trebuit sa plece. Toti!
     Si totusi... asta a fost bine pentru noi. Mamiferele adica. In perioada dinozaurilor nu aveau nici o sansa... erau prea mici. Dar au avut ceva ce dinozaurii nu aveau: adaptabilitate! S-au ascuns in pamant, erau omnivori, asa ca puteau manca orice, nasteau pui vii, deci isi cresteau embrionii inauntru, oferindu-le protectie suplimentara intr-un mediu ostil. Asa ca au castigat lupta! Si am aparut noi oamenii... Care inca suntem aici, nu se stie pentru cat timp, dar aici suntem. Daca ne uitam la istoria copilului Pamant, devenit deja un om mare si trecut prin multe, la un moment dat o sa plecam si noi. Dar pana atunci... avem facebook...

     PS: Orice discrepanta cu date stiintifice se poate considera licenta poetica. Multumim anticipat pentru suport!
     Povestire dupa mini-seria documentara ”Catastrophe”, Channel 4. Eu am gasit-o pe Vplay.

    Si in final, ce melodie ar putea merge mai bine cu povestea Pamantului decat...

My ”Once upon a time...”

Imi plac povestile. Alea cu happy end, care te lasa zambind a prost. Alea despre care ai zice ca nu se pot intampla in realitate... Si totusi?!
Ei bine, eu cred in povesti. Si chiar de curand am recitit basme. Frumoase tare! Doar ca acum, comparativ cu perioada copilariei, mi s-au parut foarte scurte. In rest, frumoase tare, dupa cum bine ziceam!
De ce nu ar fi si povestile adevarate? Pentru ca traim in lumea reala unde caii nu zboara si broscutele nu vorbesc, ati putea spune. Ei si ce-i cu asta?! Asta inseamna ca nu putem sa avem povesti frumoase, la amintirea carora sa ramanem zambind a prosti? Eu chiar cred ca putem. Depinde numai de noi cum vedem lucrurile si oamenii din viata noastra. Cred ca pana la urma toti avem o zana buna, o baba cloanta, o bagheta magica, un partener de drum si obstacole. Si cu toate astea adunate, ne putem construi drumul spre un happy end.
Si atunci, ma intreb eu, de ce nu ne-am vedea viata ca pe o poveste sau nu ne-am face povesti? De ce nu am avea toti propriul nostru ”once upon a time”? Partea cu ”happily ever after” propun sa o lasam pentru pensie, caci o gasesc prea timpurie...
Mi se pare ca e o mare chestie ideea de visare cu ochii deschisi. Oricat de aiuristica ar crede-o altii, pe mine ma face fericita. Si zambesc prosteste de fiecare data cand am in cap povestile mele din alte lumi...
Cred ca avem uneori tendinta de a uita sa ne bucuram. Asa cum o faceam cand eram copii: pentru nimicuri, din orice, cand ne venea. Atunci credeam in basme si povesti frumoase. Eu nu mai simt spiritul Craciunului de cativa ani si ma intristeaza ideea. Eu nu astept Craciunul, astept concediul. Sunt mai fericita vara cand am o luna de concediu, decat de Craciun cand stau acasa 2 saptamani. Mi se pare nedrept fata de persoana care eram mai demult si care incepea inca din noiembrie sa numere zilele pana la Craciun...
Ce anume s-a schimbat atat de radical? Nu pot sa pun totul pe seama varstei sau a responsabilitatilor cotidiene. Cred ca e altceva, dar nu stiu ce anume, asa ca nu reusesc sa fac nimic ca sa schimb lucrurile.
I want my ”once upon a time”!!! Cum imi iese asta?! I miss magic...
La voi cum e? Care sunt: zana, baba cloanta si bagheta magica ale voastre personale?!

O excursie zapacita

Iata ideile principale ale unei excursii despre care inca nu mi-am facut o parere clara:

pierdut avion - checked (one time experience, I promise!)
gasit bilet ieftin de avion pentru a 2-a zi - checked
pierdut telefon - checked
gasit telefon - checked
vazut Paris - kinda checked
intrat in spiritul Parisului - not checked (mai incercam la anu')
castigat excursie in Bulgaria when in Paris - checked
concertul vietii - cheeeeecked!!!!

Concluzii:
- visele costa. Intotdeauna! La mine sper sa fie numai costuri pe parte materiala si de acum inainte...
- niciodata ghinionul nu vine singur... e mana in mana cu norocul salvator si poate nemeritat.
- chiar sunt prea zapacita!
- trebuie sa vad Parisul si altfel... cred ca mi-ar placea totusi...

Ho ho ho! Joyeux Noel

Melodia!

Si uite-asa au trecut 3 ani jumate... Si ma apuca asa putin dor... si atat.
Si chef de ascultat THE melodia...

Puzzle - prima piesa

Fulgi de ciocolata alba
People who can give answers, not just raise questions
Scanteia unei revelatii
Juste une photo de toi
Sunetul masinii de spalat
O tigara... sau un pachet
Laitmotiv: Balade pour Adeline
Cand nu poti sa ierti, inseamna ca nu mai iubesti... zicea cineva - tema de gandire, nu-mi pare logic
”Pain is an event. It happens to you and you deal with it in whatever way you can”. Asta e House in cartea lui ”The Gun Seller”
Piele de gaina - de la frig
Fulgi de ciocolata alba si miros de scortisoara!
Adele                                                                      

Scuze, chiar nu! Poate maine...

Definitie

Am gasit in sfarsit o definitie... pentru mine. Observa fotografia de mai jos:

De urcat m-am urcat. Dar jos cum ma mai dau?! Pai cam asa e cu mine: fac, pentru ca pot, oricine poate. Dar la ce se intampla dupa, ma mai gandesc? Nu! Iata si cum arata procesul decizional:

Carmen in fata unei decizii: Vreau! 

Neuronu' ametit: Si dupa aia ce faci?!

Carmen deja iritata: Fii serios my friend, de ce sa mai pierd timpu' gandindu-ma si la asta?!

Raspuns logic: Ca sa nu cazi in cap si sa faci bubu Carmen, d-aia!!!

Carmen in fata unei revelatii din care nu intelege nimic: Si totusi e haioasa logica asta!

Need I say more?!

Biliard anyone?

Esti bloger? Participa la FUNLAND 8 BALL !
- CAMPIONATUL de BILIARD pentru BLOGERI - 

Daca detii un blog sau ai un blog care te poate sustine in competitie si ai peste 18 ani, inscrie-te pana pe 23 octombrie 2011 (ora18:00) la FUNLAND 8 BALL – Campionatul de biliard pentru blogeri.

Evenimentul este recomandat de FEDERATIA ROMANA DE BILIARD – POOL.

Pasi de inscriere:

1. Trebuie sa trimiti un e-mail pe adresa office@mediaholic.ro cu subiectul “Campionat FUNLAND”, pana Duminica 24 octombrie 2011ora 00:00, in care sa scrii NUMELE TAU complet si adresa BLOGULUIcare te sustine.

2. Vei primi apoi un e-mail in care vei avea atasat un formular de inscriere si Comunicatul Campionatului, pe care va trebui sa il postezi pe blogul tau sau pe cel care te sustine.

3. Vei primi confirmarea de inscriere pe e-mail impreuna cu regulamentul BILA 8 si data in care este programat meciul tau din prima etapa (24 sau 25 octombrie).


Campionatul se desfasoara de pe data de 24 pana pe 28 octombrie 2011, in fiecare zi incepand cu ora 18:00, la Clubul FUNLAND din Bucuresti, Magazinul Unirea Shopping Center, etajul 4.


Sunt asteptati 200 de participanti si vor fi 4 etape:

Etapa 1: LUNI 24 octombrie 2011 – 100 de participanti.
Marti 25 octombrie 2011 – 100 de participanti.
Etapa 2: Miercuri 26 octombrie 2011 – 100 de participanti (castigatorii meciurilor de luni si marti).
Etapa 3: Joi 27 octombrie 2011 – 50 de participant (castigatorii meciurilor de miercuri)
Etapa 4: Vineri 28 octombrie 2011 – 4 participanti. Se vor juca semifinalele si FINALA.

Meciurile din cadrul Campionatului se desfasoara dupa Regulamentul - Bila 8.
Tinuta recomandata: camasa, vesta, papion, tricou polo, pantaloni de culoare inchisa, pantofi.


PREMIILE

Toti participantii vor fi premiati astfel:
Fiecare participant iesit din competitie pana la semifinala, va primi uncard de reducere in valoare de 10% la FUNLAND si un cadou surpriza din partea BEAUTYROOM.ro.

Cei calificati pentru ultima etapa vor fi premiati astfel:
Locurile 3 si 4:
- un card de reducere GOLD (20 % reducere) si un voucher de 2 ore la billiard oferite de FUNLAND;
- produse cosmetice si suplimente in valoare de 400 RON oferite de BEAUTYROOM.ro.

Vicecampionul:
- un card de reducere GOLD (20 % reducere) si un voucher de 2 ore la biliard oferite de FUNLAND;
- produse cosmetice si suplimente in valoare de 500 RON oferite de BEAUTYROOM.ro.

Campionul:
- un card de reducere GOLD (20 % reducere) si un voucher de 3 ore la biliard oferite de FUNLAND;
- produse cosmetice si suplimente in valoare de 600 RON oferite de BEAUTYROOM.ro.

Eveniment recomandat de FEDERATIA ROMANA DE BILIARD - POOL
Parteneri: FUNLAND, HIMALAYA herbal healthcare
Parteneri media: BEAUTYROOM.ro , KAPPA.ro , ACASA.ro , PORT.ro
Organizator: MEDIAHOLIC

Zana-bunicuta de la RATB

     Ma intorc si eu azi ca omu', cu RATB-ul. Ciudat acest aspect, pentru ca in fiecare zi vin pe jos de la munca. Azi nu! Si prost am facut. Urmarea cred ca deja e clara: da, da, erau controlori. Si da, da, eu nu am ”portofel electronic”, pentru ca na, mie mi-e lene sa ma duc pana la Big sa imi cumpar... Trist!
     Dintr-odata vad ca ma ia prin invaluire o bunicuta si imi arata o legitimatie. Una care imi parea cunoscuta pentru ca evident, o data la cateva luni tot o vad in fata ochilor. Ma intreaba de cartela, ii zic nu. Ma intreaba de buletin, ii zic da. Ca asa fac eu: sa fim cinstiti domne! Macar cand ne prinde.
     Coboram, eu si alta domnisoara, care macar avea sus-numita cartela, doar ca nu o activase, si imi asteptam bunicuta sa scoata caietu' si sa scrie amenda pe care sa o arunc dupa ce ajungeam acasa. Da, recunosc, nu mi-am platit nici ultima amenda de RATB. Astept probabil sa cumpar ceva mare si impozitabil, astfel incat sa se prinda si statul care vegheaza din eter ca ii datorez bani.
     Bun, asteptam eu sa se intample ceva. Ma intreaba tanti unde stau, imi zice ca si ea tot pe aici, ma intreaba daca nu am sa ii dau 50 lei, cat e amenda pe loc. Ii zic ca nu, imi spune ca acu' s-au marit amenzile si o sa dau 150 lei. Aia e!
     Si atunci se intampla minunea: vecina mea bunicuta imi propune sa ii platesc ”cateva bilete” ca sa nu mai scrie amenda. Ca na, probabil avea si ea de luat o ciocolata la nepoti, ma gandesc eu. Intreb cat, imi zice ”cat vrei”. Pai eu nu vreau, nu te-ai prins?! Dar imi impun sa vreau, asa ca scot din portofel 20 lei. Mai, mai sa imi dea si doua palme: ”Cuuuum?! 20 lei? Ai innebunit? Lasa 10, ca e suficient!”. Bine, daca zici tu, sa ma pun cu autoritatea?! Na, acum ce sa spun, sunt primele ”cateva bilete” pe care le platesc, asa ca nu stiu eu d-astea si am dat cat am zis ca e decent, sa nu jignesc bunicuta.
     Ma pupa maternal, imi aminteste ca ea e in fiecare seara pe acest traseu si daca e sa mai am vreo problema de genul asta sa ma uit dupa ea. Zana buna care vegheaza si pe care mi-am luat-o cu nici macar un pachet de tigari!
     Acum ma intreb ce s-a intamplat cu cealalta domnisoara cu care am coborat si pe care am lasat-o acolo... o fi luat si ea cateva bilete sau bunicutele cele 3 trebuiau sa isi faca totusi norma? Adevarul este ca eu am pus la bataie ochii umezi de vitica si sumisivitatea, care amandoua ma caracterizeaza pana in maduva oaselor!!!
     Si acum morala... ceea ce am invatat eu in aceasta seara este ca:
1. pe traseul lui 634, in zona Big, seara cam pe la ora 7, o sa fie bunicuta cu ochiul vigilent, dar matern.
2. mersul pe jos face bine! din mai multe puncte de vedere.
3. uneori ii apreciem pe cei din jur la o valoare mai mare decat sunt ei insisi dispusi sa accepte.
4. cateodata e bine sa ai si privirea de vitica blajina in dotare. Chiar nu o sa se intample nimic rau daca mai lasi ocazional din clont, mai ales cand o comiti!
5. daca o sa ma mai intalnesc cu tanti vreodata, cred ca o scot la cafea, ca sigur a intalnit si alti tampi lenesi, cum sunt eu si are cate ceva de povestit...

O altfel de politica?! Cred ca glumiti!

Stateam si io ca orice om dependent pe facebook si dand un refresh trist imi apare aceasta poza pe news feed:

Mai, mai sa mor de ras. E plina de umor, nu?! Sau nu! Trecand peste faptul ca e prost photoshopata, nu vad nici cea mai mica urma de caterinca buna in ea. Pentru ca, ma gandesc eu, daca ai posta o astfel de poza, motivul ar trebui sa fie umorul. Poate sunt eu ”the moron in the picture”, dar chiar nu gasesc subtilitatea generatoare de umor aici, ca ceva evident sigur nu e!
Imi cer scuze de pe acum fata de persoana care a postat-o, dar m-am aprins. In nici un caz nu vreau sa ma iau de tine personal, oricum ar parea discursul meu, dar chiar nu vad rostul aceste poze. Si ce o sa spun eu acum are legatura strict cu ce gandesc, nu cu vreo persoana in particular (de fapt are legatura cu intreaga clasa a tinerilor politicieni, indiferent de partid... si spun partid, pentru ca o adevarata coloratura politica nu exista sub nici o forma pe la noi).
Imi place cum tinerii politicieni isi umplu gura spunand sus si tare ca ei vor sa schimbe fata politicii, felul in care se face politica in romanica noastra. Si ma amuza cum, dupa ce susutin asta cu fiecare ocazie, apar astfel de poze. Nu stiu a cui este ideea acestei minunate expresii de umor de calitate, si sincera sa fiu, prea mult nici nu ma intereseaza. Ceea ce ma intereseaza pe mine este ca nimic nu se schimba. Pana una alta, tinerii politicieni au sansa sa spuna stop si sa faca lucrurile altfel, dar nu o fac. Organizeaza conferinte peste conferinte, infiinteaza ONG-uri ca sa trezeasca societatea civila adormita de grija si scarba si dupa aia ce? Il posteaza pe domnu' ochi strambi ca ”imbecilul anului”. O fi, n-o fi, nu e treaba mea. Dar oare lucrurile nu se pot face si altfel?!
Spunea Matahma Gandhi ceva foarte destept, desi poate desuet: ”Be the change you want to see in the world”. Da, e greu, da, putini pot sa o faca, dar daca tot sustineti ca vreti sa o faceti si ca munciti pentru asta in fiecare zi, de ce urmati stilul deja cunoscut? Suntem toti familiarizati cu politica in care dam in orice gasim, indiferent daca are sau nu legatura cu politica per se. Si ne-am saturat!
Acum 150 de ani, cand am intrat la facultate, speram si eu sa fac o schimbare. Mi-a trecut repede, ca mi-am dat seama ca sistemul e prea mizer. As fi rezistat cateva luni, dupa care sigur imi luam jucariile si plecam. Asa ca nu am mai intrat deloc. Dar voi, care ati hotarat sa va jucati sansa, de ce nu o faceti altfel?
Insist, daca gaseam orice urma de omor in aceasta trista fotografie, careia ii atarna o lacrima in coltul din stanga jos de mahnita ce este, probabil as fi apreciat-o la nivel de pamflet. Dar asa, nu mi se pare decat o incercare lipsita de orice catch de a da in suvitatu' natiunii. You are smarter than that, so prove it!

Aceeasi poveste dupa 1 an

Am scris acum un an un post care se numea ”O poveste” si am promis un update al ei dupa exact 365 de zile. Ciudat ca nu am uitat... se pare ca MemoPlus chiar are efect!
Scriam atunci ca sunt foarte curioasa daca o sa se schimbe ceva radical in viata Maiei (personajul central al povestii mele). Ei bine, cum sa formulez: nu doar ca s-au schimbat lucruri, dar s-a schimbat cam tot in viata Maiei. Practic, singurele lucruri care au ramas neschimbate (si care pe undeva ii ofera fetei singura oaza de stabilitate si familar) sunt job-ul si casa.
In rest... a venit tornada si a ras tot! Culmea e ca tornada a fost creata in laborator, de catre mine insami. Am vrut schimbari mari si le-am avut. Ceea ce nu am prevazut eu (na, organizarea si planificarea nu sunt tocmai punctele mele forte) a fost ceea ce va lasa ea in urma! Cred ca am avut parte de cele mai urate cateva luni din viata mea. Dar pana la urma niciodata nu am regretat nimic, oricat de bine sau rau ar fi iesit in final. Deci nu am nici un regret acum. Din contra, schimbarile pe care le-am facut au fost pe undeva cel mai bun lucru care mi se putea intampla. Si sunt cu atat mai mandra pt ca am facut eu lucrurile sa se intample!
Aveam acum un an o oarece dependenta de provocari. Inca sunt omul provcarilor, dar pe undeva m-am mai ponderat si am invatat sa nu mai accept orice provocare. Am devenit mai ”pretentioasa” in alegerile provocarilor mele.
Viata mea dupa un an arata altfel: alti oameni, alte activitati, alt mod de a ma raporta la lucruri, mai multa rabdare, in unele perioade mai putina pofta de viata. O alta constanta este faptul ca inca obtin ceea ce doresc. Ceea ce e bine. Foarte bine! Dar nu pot sa nu ma gandesc daca nu cumva tocmai faptul ca stiu ca in final am ce vreau, ma face sa fiu ceva mai pasiva... inconstient stiu ca de cele mai multe ori nu e nevoie nici macar sa ma chinui, pentru ca la un moment dat apare ceva care ma duce spre rezultat. Ma las dusa si ajung. Pai stai asa: asta nu imi place! Ok, lasi lucrurile sa curga natural. Dar pana unde? Unde e punctul in care trebuie sa opresti curgerea naturala si sa construiesti barajul?! Sa iti lasi amprenta?! Mda, oricat mi-as dori ca lucrurile sa fie simple, nu se poate. Si motivul e ca ”simplu” ma plictiseste. Inca nu inteleg de unde nevoia mea atat de mare de noutate si diversitate, de complicatii inutile, dar ea exista. Si ar fi cazul sa accept ca lucrurile pur si simplu asa stau.
Ce am invatat eu in anul asta?! Pai sa vedem:

• am invatat ca rabdarea are si ea un scop in lume. ”Cu rabdarea treci marea” se spune. Si e cat se poate de adevarat. Fiecare lucru se intampla cand si cum trebuie. Incercand sa le grabesti nu faci decat sa le strici.
• am invatat ca niciodata nu trebuie sa joci cu oameni care nu stiu sa piarda. Pentru ca pur si simplu poti sa castigi, fara sa cauti asta neaparat, si atunci isi vor lua revansa inzecit.
• am invatat sa iau oamenii in totalitatea lor: cum sunt cu mine si cum sunt cu altii. Inainte mi se parea normal sa gandesc oamenii numai din perspectiva atitudinii lor fata de mine. Gresit! Daca vezi atitudini negative fata de altii, fii sigur ca la un moment dat poti fi si tu in locul lor.
• am invatat ca potentialul pe care il vezi in altii poate ramane nemanifest, oricat de mare ar fi el. Punct! Asa ca acum nu mai conteaza doar sa vad potentialul in oameni, ma intereseaza oamenii care il si folosesc. Ca tu observi ca un om are capacitati si ca poate face ceva, asta nu inseamna ca o va si face. 
• am invatat sa las de la mine si sa tolerez unele lucruri pe care inainte le-as fi ucis din fasa. Eram si inainte toleranta, dar toleranta mea era influentata de orgoliu. Acum mai putin si doar punctual... Numai ca am vazut si partea negativa: daca lasi de la tine, unii vor crede ca nu poti sau ca sunt mai presus de tine. Dar in final tu stii cum stau lucrurile si cam asta conteaza.

A fost un an plin, cred ca cel mai plin din viata mea, si rau si bun, foarte greu, dar care si-a indeplinit rolul de motor catre ceva nou si in mare parte diferit. Nu as schimba nimic din ceea ce am facut, nu as face decat un singur lucru in plus. Dar lucrul acela e marele meu secret si nu o sa vorbesc despre el. Aici o sa se termine povestea. Ma indoiesc ca la anul voi face un alt update, asa ca haida pa!

Scrisoare catre liceeni

Am descoperit de curand un monolog al lui Tudor Chirila. El exista de vreo 2-3 ani, dar eu acum am dat de el. Si mi-a placut atat de mult ce spune omu' acolo, incat l-am vrut si pe blog... so, here you have it:

Ascultandu-l, mi-am dat seama cam cum am derapat noi oamenii de-a lungul timpului. Cum ne dorim sa sarim etape, sa traim inainte de vreme, sa facem lucruri care nu sunt potrivite cu noi sau cu varsta noastra, just for the sake of it. Sunt prima care spune ”da!” lucrurilor noi, dar mi se pare ca exista un timp pentru orice. Ce-ar fi sa prioritizam ceva mai mult si sa traim frumos? Mda, deja am impresia ca devin una din babele care stau pe bancuta de la marginea drumului si comenteaza oripilate ”lumea stricata”. Dar sincer acum, cand ma uit la pustii de acum si ma gandesc la pustii care eram noi, chiar ma intristez... pentru ei, nu pentru noi. Unde e veselia, unde e la ”joie de vivre” care nu avea legatura cu cluburile si cu alcool-ul?! Nu e. Punct.
Si mi-a placut ceva in mod deosebit, dincolo de lucrurile serioase pe care le spune. Se adreseaza la un moment dat barbatilor si zice: ”la batranete, trofeul tau tot o baba o sa fie”. Evident se extrapoleaza si la femei si este cat se poate de adevarat, dar exprimarea plastica m-a facut sa zambesc.
Am gasit in monologul asta ceva intelepciune si niste idei extrem de actuale, astfel incat il recomand cu entuziasm!
Dap, definitely he is a smart guy!

Post cu nervi pentru prieteni nebuni

Cred ca m-am enervat putin (si spun ”putin” pentru ca vreau sa fiu draguta)... Se tot intampla lucruri cu si intre oamenii din jurul meu de raman pur si simplu paf! Asta e un post cu nervi, in care o sa imi exprim frustrarile legate de aceste aspecte nedorite.
Credeam pana de curand ca eu sunt sucita si fac lucruri tampite, aiurea in tramvai, dar aparent, de la ”aia nebuna”, am ajuns sa fiu cea mai sanatoasa si normala. Helloooooo!!! Ce se intampla, people?! Fiecare zi imi aduce o noua uimire, o noua problema a altora, o noua cauza sa ma iau cu mainile de cap si sa spun ca nu m-am nascut nici in perioada si nici in locul potrivit.
De bine ca ma hotarasc eu sa nu imi mai complic viata si sa fac ceva ca sa ma linistesc cu adevarat, se si gasesc cei din jur (unii mai apropiati, altii mai departati) sa faca prostii. Sa fie clar, nu trag pe nimeni de urechi si nici nu atac pe nimeni aici, e pur si simplu strigatul meu ca mi-au ajuns certuri, despartiri, sageti, prostii!!! Stiu foarte clar ca nici unul din lucrurile care se intampla mai nou in jurul meu nu au nici o legatura cu mine, nu ma afecteaza si nici nu ma pun la mijloc in vreun fel, dar ma enerveaza ideea ca ele exista... ca se despart oameni care nu ar trebui, ca se cearta si eu trebuie sa ma impart cu gratie de balerina intre ei. Deja parca sunt un copac: imi intind crengile intr-o suta de directii ca v-ati gasit toti sa aveti probleme unii cu altii. Imi uda si mie cineva radacinile?! Macar e bine ca a venit primavara si imi cresc frunze si flori...
Imi amintesc de momentele in care voi erati cei care imi spuneati mie ca sunt prea radicala, inflexibila, neintelegatoare. ”Ma bucur” acum ca mi-ati urmat pasii... Da, sunt sarcastica!!! Si o meritati fiecare din voi, cei care va recunoasteti in ceea ce scriu eu acum!
Ce-i cu atatea orgolii, cu atata radicalism si incapatanare? Chiar crapati daca luati lucrurile cum vin si incercati sa impacati si capra si varza? Toti credeti in momentele astea ca numai voi ati fost raniti si numai voi aveti dreptate. Ei bine, iata un mic reminder al vietii, in numele careia vorbesc eu acum: in orice conflict, si dreptatea si vina sunt de ambele parti! Dar nuuuu, numai tu crezi ca ai dreptate. Flash news: nici tu nu ai dreptate, si nu, nici tu nu ai dreptate! Si totusi, ambii aveti. Asa e in viata! Ne-o mai si luam, mai trebuie sa renuntam si la orgolii pentru oamenii care conteaza, mai facem si compromisuri. Cred ca puteti sa ma credeti cand spun ca e cea mai mare greseala sa te lasi dominat de orgoliu... dar ce bine o faceti toti! Mie mi-a folosit ”mult, prost si fara rost”, dupa cum stiti...
Un lucru care ma mira este cum, desi parem ca trecem peste greselile din trecut  in momentul in care decidem sa iertam pe cineva, imediat cum apare o noua problema ne amintim de tot ceea ce candva am iertat. De asta spun eu mereu ca ori ierti si uiti (lucru extrem de dificil, recunosc, nu sunt multi capabili de atata generozitate), ori nu ierti si nu uiti si pur si simplu mergi mai departe. Dar NU te trezesti dupa 5 ani ca ai fost candva calcat pe coada, desi intre timp spui ca ai iertat. Fiecare moment se intampla atunci! Ori treci peste si nu mai vorbesti de el niciodata, ori nu treci peste si chiar atunci termini tot. Ideea de a 2-a sansa se refera la o sansa adevarata. Nu e nimic adevarat in a da o 2-a sansa daca in momentul unei eventuale noi greseli a celuilalt, iti iei plata inzecit, amintindu-ti si de trecut.
Repet, chiar nu trag pe nimeni de urechi si nu tin partea niciunuia din voi, astia multi din jurul meu care v-ati gasit sa faceti prostii relationale acum. Chiar e treaba vostra ce faceti, pe mine nu ma implica decat la impartirea timpului intre voi (sper sa gasesc timp sa mai si dorm...). Eu personal, in momentul asta sunt senina si cretina cu linistea mea neinteresanta poate. Voi puteti sa va certati, sa nu va mai vorbiti si sa nu va mai vedeti niciodata. Numai voi pierdeti... Un lucru mai am de spus: oricat de radicali ati fi, sa nu mai aud vreun ”niciodata” de la vreunul din voi, pentru ca o sa vina ziua in care o sa va spun ”TUS - told you so!”
Fiind un post cu tinta, ca si incheiere spun: pupam copiii nesanatosi pe frunte :*

Manifest pentru femeie

Pana la urma ce inseamna sa fii femeie? In afara de definitia biologica a femeii, restul este subiectiv. Sunt atatea tipuri de femei, incat nu ai putea sa dai o definitie a ceea ce inseamna sa fii femeie.

Sunt femei puternice, stapane pe ele si care au succes in orice. Pe ele eu le vad coborand din SUV uri luxoase pe care si le-au cumparat din munca lor. Sunt inaccesibile, cel putin asa par, si inhiba prin aura de putere pe care o emana in jur.  

Sunt femei-copil care ii incanta pe cei din jur cu veselia lor continua, care sunt libere pentru ca nu au nici o grija si nu isi pun niciodata probleme. Nimeni nu are alte asteptari de la aceste femei decat sa ii incante si sa ii inveseleasca. Aceste femei stralucesc in copilaria lor pe oriunde s-ar duce si orice ar face. Si trec prin viata zambind si dansand.

Exista femei-mame, care sunt luminoase numai cand sunt cu copiii lor. Da, chiar cred ca unele femei s-au nascut ca sa fie mame, ca asta este menirea lor in viata. Si nimeni nu trebuie sa le judece ca lasa alte lucruri la o parte pentru a-si urma menirea.

Mai sunt si femei dulci si atat. La ele ar trebui apreciata feminitatea extrema, faptul ca isi asuma ca le intereseaza mai ales hainele, parfumurile, poeziile si muzica soft. Da, este o parte din femeie si asta.

Sunt multe femei complicate, care nu stiu ce vor, nehotarate pana in maduva oaselor, care umbla prin viata cautand ceva, fara poate sa il gaseasca vreodata. Aceste femei au nevoie sa fie tinute de mana, oprite din alergat si protejate de ele insele. Poate s-au pierdut in lume si nu se cauta decat pe ele si se vor inapoi. Si cu putin ajutor se pot regasi si vor deveni geniale.

Exista femei care pot fi fericite numai in prezenta unui barbat. Ele sunt femei  doar in raport cu un altul. Ce apreciez eu la aceste femei este daruirea. Se daruiesc pentru ca un altul sa straluceasca, se daruiesc pentru a se simti femei.

Femeia dura si directa... este vazuta ca lipsita de feminitate, masculina. Este femeia de care se tem cei din jur. De ce? Pentru ca spune lucrurilor pe nume? Eu le respect pentru ca nu se lasa prinse in canoanele sociale si isi asuma ca sunt altfel decat dulci si sumisive. Dar sunt la fel de femei, poate chiar mai mult, pentru ca au curajul de a actiona pentru ele si pentru lucrurile in care cred. Pana la urma, curajul este o trasatura umana, nu masculina.

Exista o infinitate de tipuri de femei. Fiecare cu rolul ei. Si pentru fiecare exista cineva care o va aprecia pentru puterea, inteligenta, feminitatea, genele lungi, daruirea sau curajul ei. 

Fericire cu grade de comparatie?

M-a ”aprins” astazi un post de pe facebook: ”Daca n-ar exista fericirea altora, nu ne-am sinchisi de nefericirea noastra” - Marin Preda. Ei bine, nu sunt deloc de acord cu asta. Si sunt suficient de incapatanata sa cred asta pana mi se va demonstra contrariul. Sa argumentez putin...
Pentru mine exista doua interpretari ale citatului: prima se refera la invidie: ”nu ma deranjeaza ca sunt nefericit atat timp cat nu ii vad pe ceilalti fericiti”. Aici as putea sa fiu de acord, mai ales gandindu-ma ca multi dintre noi functionam pe principiul caprei vecinului si al delasarii cronice...
A doua interpretare, pe care am de gand sa o analizez aici, este cea data de cine a postat citatul, si anume ca noi oamenii nu ne constientizam starea de fapt, in acest caz nefericirea, pana in momentul in care nu ii vedem pe cei din jurul nostru fericiti. Ce inseamna asta? Pentru mine inseamna ca nu avem constienta de sine incat sa ne dam seama de niste sentimente atat de simple cum ar fi fericirea sau nefericirea, starea de bine sau de rau pe care o avem la un moment dat. Dar orice om simte. Oricine, oricat de putin ar lucra cu el ca persoana, are macar senzatia de fericire sau de nefericire. Stim ca nu suntem bine fara sa ii vedem pe cei din jur care zambesc sau se simt impliniti. Nu este nevoie de mediu ca sa stii ce simti, macar la nivel de senzatie pe care nu o poti eventual pune in cuvinte.
La fel cum fiecare simte prietenia si iubirea altfel (de cele mai multe ori chiar de la o persoana la alta: nu ne raportam la fel la toti prietenii si nu iubim de doua ori la fel), tot asa pentru fiecare fericirea este ceva strict personal. Nu putem gandi starea noastra din perspectiva celor din jur. Mai ales in conditiile in care, fiecare fiind construit diferit, toti avem propriul nostru mod de a ne manifesta fericirea. Pentru multi dintre noi este suficient sa simtim noi senzatia de bine, fara sa avem nevoie sa o manifestam in exterior. La fel, unii dispunem de suficienta stapanire de sine incat sa afisam o atitudine de fericire profunda cand simtim de fapt ca se prabuseste lumea in jurul nostru (pentru asta este suficient sa ne gandim la actori sau cantareti, care pe scena transmit fericire si o stare de bine permanenta... este in job description pana la urma). Si atunci, cum iti dai seama de cineva daca este sau nu fericit cu adevarat? Nu prea ai cum, mai ales in conditiile in care toti purtam masti, mereu sau cel putin uneori...
In plus, insasi ideea de raportare a fericirii la un altul implica ideea de comparatie. Dar fericirea este ceva ce nu suporta grade de comparatie. Nu poti sa compari starea ta cu starea altuia. Tu esti tu, eu este eu, ambii suntem oameni, dar cam acolo se opresc asemanarile in ceea ce priveste sentimentele. Simtim diferit. Orice, in orice moment. Deci din start comparatia iese din discutie.
Mai mult, exista o formula a fericirii? Nu, din simplul motiv ca suntem diferiti. Ceea ce ma face pe mine fericita cu siguranta pe altii nu ii va face. Daca eu sunt fericita citind si o persoana care este nefericita si careia nu ii place sa citeasca ma vede fericita, va incerca sa citeasca? Poate, dar asta nu ii va aduce fericirea pur si simplu pentru ca nu il atrag cartile.
Fericirea este un concept abstract care nu poate fi definit cu toate dedesubturile sale, singura componenta comuna tuturor oamenilor este existenta unei stari de bine. Si pana la urma si ”starea de bine” este ceva la fel de abstract. Deci nu conteaza ce ii face pe altii fericiti, ci doar ceea ce ma face pe mine fericita. Asa ca singura solutie este sa fac exact lucrurile care ma fac pe mine fericita, fara sa ma uit in ograda altuia. Eu personal nu o sa inteleg niciodata de ce barbatii sunt fericiti cand se uita la fotbal?! Si atunci de ce m-as uita la meciuri numai pentru ca ii vad pe ei fericiti? Mai bine citesc ceva, in cazul meu, sau fac orice altceva am chef in momentul respectiv.
Daca luam de la ceilalti lucrurile care ii fac fericiti si le asimilam pentru ca poate ne vor face si pe noi fericiti, ce mai ramane al nostru? Nu spun ca un lucru nu poate face mai multi oameni fericiti, dar normal mi se pare ca asta sa se intample natural, nu prin analiza si asimiliarea a ceea ce ii face pe altii sa se simta bine.
Ipoteza mea este simpla: fiecare stie ce il face fericit, descopera de-a lungul vietii tot mai multe lucruri care il fac sa fie bine. Fiercare din noi cautam fericirea si nu este nevoie sa ii vedem pe altii ca sa ne-o dorim in fiecare zi! Este pur si simplu in natura umana sa ne cautam fericirea in fiecare zi a vietii noastre. Si chiar o facem, desi mai dam si rateuri. Vrem sa fim fericiti independent de faptul daca ceilalti sunt sau nu.
Sfatul meu de final este sa ne cautam fericirea in noi, nu in jur. Suntem singurii care stim ce anume ne face bine si ce nu. Si este posibil sa constientizam ce anume inseamna fericirea pentru noi dupa multe cautari si esecuri. Cam asa e in viata... nu degeaba e lunga... avem mult de cautat :))