Si daca cineva mi-ar putea citi gandurile?

Ce-ar fi daca ceilalti ar reusi sa ne citeasca gandurile? Cred ca fiecare dintre noi avem ganduri si idei ascunse de fiecare data cand purtam o conversatie, lucruri pe care nu le spunem fie pentru ca nu putem, fie pentru ca nu vrem. Asa ca niciodata in viata nu se poate vorbi de sinceritate absoluta. Si atunci, ma gandesc de ce ne deranjeaza uneori atat de mult cand ceilalti nu sunt complet cinstiti cu noi? Pana la urma nici noi nu suntem, cateodata nici macar fata de noi insine. Chiar atat de frica sa ne fie incat nu ne putem asuma nici macar in fata noastra ceea ce gandim, simtim si ne dorim?! Mda, cam multa lasitate in viata fiecaruia dintre noi... culmea este ca din asta numai noi pierdem pana la urma...

Si totusi, daca ceilalti ar resui sa imi citeasca gandurile, atunci m-as simti dezgolita, neprotejata si vulnerabila intr-un mediu ostil... chiar daca este vorba numai despre cele mai apropiate persoane din jurul meu, ideea de a ma dezvalui total imi produce panica... dupa cum mi-a spus un prieten de curand: simt ca spui foarte multe si totusi nu spui la fel de multe pe cate spui... si lucrurile cam asa stau. As vrea sa pot spune tot, dar imi convine mai mult sa nu spun multe, sunt mai aparata... da, ma apar prin ganduri ascunse, prin negari ale unor fapte evidente uneori, prin refuzul de a accepta diverse lucruri... toti facem asta, toti ne ascundem in spatele perdelelor de ganduri si idei pe care le avem si care ne fac sa ne simtim in siguranta. 

Tocmai ascult o melodie care spune”did you leave the best with the words you don't say”... si cum de felul meu nu prea cred in coincidente, nu pot sa nu ma intreb cat de adevarata este ideea asta?! Oricum, mi se pare ca o actiune cu rezultate proaste este preferabila unei inactiuni. Si cand imi reprim dorinta de a spune anumite lucruri, oare asta nu este exact inactiunea care nu aduce nici un rezultat!? Fie el pozitiv sau negativ? Si totusi, toti trebuie sa discernem exact ce vrem si ce nu vrem sa spunem, pentru ca personal cred cu tarie ca nu totul trebuie spus.

Sunt constienta ca poate ar trebui sa spun mai multe, sa imi exprim starile mai exact si mai pe intelesul celor din jur (ca sa pot fi eu mai inteleasa ca si om si ca sa fiu sincera la modul absolut), dar ma simt confortabil sa pastrez o parte din mine si din lumea mea inchisa in capul si inima mea. Fiecare are nevoie de spatiul si locul lui propriu unde nimeni nu poate avea vreodata acces, si am ales ca al meu sa fie anumite idei si ganduri pe care nu imi doresc sa le verbalizez, pentru ca poate si-ar pierde din substanta daca ar pluti in aer ca si cuvinte spuse...

Am uneori discutii cu cei din jur, ma gandesc la anumite lucruri pe care nu vreau sa le spun, ma uit in ochii interlocutorilor mei si ma gandesc daca ei percep la vreun nivel, oricat de bazal, exact ceea ce imi trece mie prin minte in momentul acela. Si cateodata privirea celorlalti este atat de patrunzatoare incat parca darama zidurile pe care le-am ridicat si ma face sa ma simt goala in furtuna, desi probabil nimeni nu isi da seama cam la ce ma gandesc eu intr-adevar. Ei bine, acela este momentul in care imi dau seama ca de fapt nu vreau sa spun tot, pentru ca panica pe care o creaza in mine astfel de priviri si constientizari este ceva ce nu cred ca putea suporta pe termen nelimitat. Numai ideea ca cei din jur ar putea ajunge pana in profunzimea personalitatii mele ma paralizeaza... 

Cu toate astea, uneori imi doresc ca cei din jur sa imi citeasca gandurile, pentru a simti apropierea mea fata de ei si a lor fata de mine. Dar stiu ca am nevoie de spatiul meu personal si am nevoie sa aleg eu ce spun si ce nu spun... o fi pentru ca vreau sa ma simt stapana pe viata mea in conditiile in care in fiecare zi, fiecare dintre noi este pana la un punct tributar relatiilor cu cei din jur?! Sau este doar frica de a ma dezvalui toata? Oricum nu conteaza, pentru ca vreau sa pastrez anumite lucruri numai pentru mine...