gandirea ca si talent

Acum vreo saptamana aveam o discutie cu o prietena si ii spuneam ca mi-as dori sa am si eu un talent: sa pictez, sa cant, sa fotografiez sau orice altceva... si imi pare rau ca nu am si nici nu stiu cum as putea sa dezvolt asa ceva pentru ca eu cred ca talentul exista sau nu, nu il poti educa decat daca exista nativ... si ea mi-a spus ceva atunci, care mi-a ramas in minte si m-a facut sa zambesc (inca zambesc de fiecare data cand ma gandesc la asta).
Mi-a spus ca eu am un talent... si anume faptul ca gandesc. Si nu se referea la gandirea de zi cu zi pe care o folosim toti in activitatile noastre, pentru a lua decizii sau pentru orice lucruri curente. Nu, vorbea de faptul ca eu gandesc peste nivelul acela, gandesc orice altceva as face, gandesc ca si mod de viata, gandesc profund, sunt observatorul si analiticul (cu siguranta exista multi oameni care gandesc mai mult si mai bine decat mine, dar talentul pe care mi-l doream eu, il voiam ca pe o exprimare a personalitatii mele, nu ca pe un varf in ochii celorlalti).
Si da, este adevarat, observ tot, analizez tot, ma raportez la tot ce se intampla in jurul meu (desi nu intotdeauna arat ca stiu tot, pentru ca, sincer, pastrez unele lucruri pentru momentele in care imi vor fi folositoare concluziile la care am ajuns... nu sunt all the way fara planuri ascunse...). Ma analizez pe mine si ii analizez pe altii, ma gandesc la orice, la banalitati si la lucruri profunde, uneori ma pierd in propriile mele ganduri si analize, dar in final ajung la concluzii de cele mai mult ori pertinente si sustenabile.
Cateodata imi face rau sa ma gandesc atat de mult si la atat de mult lucruri, dar este talentul meu si am de gand sa il dezvolt cat o sa pot, in fiecare zi cate putin, cu fiecare situatie pe care o intalnesc sau om pe care vreau sa il analizez, pentru ca pare mai complex decat altii...
Sufletul tanjeste sa faca ceva pentru ceea ce este, ca sa se poata cunoaste pe sine insusi in propria sa existenta. Eu sunt gandire, printre altele si mai presus de multe altele, si o sa continui sa fac orice ca sa ajung in momentul in care o sa fiu multumita de ceea ce am realizat pe planul asta.

S-ar putea spune ca orice om gandeste, si chiar sper sa fie asa, sa fim toti analitici, pentru ca este o modalitate foarte simpla de a ne cunoaste si de a face lumea un loc mai bun. Dar majoritatea se tem sa gandeasca si sa analizeze pentru ca le este frica de ceea ce ar putea descoperi in ei si in altii. Recunosc ca este unul dintre cele mai grele lucruri sa faci introspectie la rece, sa ajungi la niste concluzii zdruncinatoare despre tine, dar in final poti spune macar ca ai avut curaj sa vezi ca esti om, cu multe defecte si slabiciuni. Si este ok sa fie asa...
Una din partile proaste in a gandi mai mult decat este cazul? Ajungi intr-un moment in care nu mai poti lua lucrurile cum vin, pur si simplu pentru ca iti dai seama ca nu sunt de fapt asa, ca exista oameni pe care poti si vrei sa ii ajuti, dar care nu accepta ajutorul, ca stii ca poti face o schimbare in bine, dar niciodata nu poti ajuta pe cineva care nu vrea sa fie ajutat... si atunci ramai cu frustrari ca poti si nu esti lasat, ca altii nu sunt bine, desi ai putea sa le faci bine.
Toti venim cu defecte de fabricatie, dar unele pot fi reparate (si aici ma refer strict la defectele care ne fac rau, nu la acele mici bube care ne fac interesanti si ne leaga personalitatea)... si asta imi doresc eu sa fac... si chiar o sa o fac in cativa ani, ca si psiholog... pana atunci mai este ceva insa, si acum ma multumesc sa observ, sa cunosc si sa ajut pe cine ma lasa...
Toti oamenii au cate un talent propriu lor, cate o caracteristica ce ii departajeaza de cei din jur... si a mea este sa gandesc. Zambesc cand scriu asta si imi asum ca o sa sufar uneori facand asta... Dar intr-un final mi-am dat seama ca am un talent...and it makes me happy no matter what :)