O poveste

Sa va spun o poveste.

A fost odata o fata, Maia sa ii spunem, careia ii placeau provocarile si jocurile mai mult decat orice si care la un moment dat a pierdut provocarea suprema... Si a fost trista, si a ramas goala inauntru, si nu a mai interesat-o nimic pentru un timp...

Dar cum timpul vindeca orice, intr-o zi si-a dat seama ca nu mai era nici trista si nici goala... si atunci a inceput sa fie iar nebuna si ametita, sa se bucure de orice lucru marunt, sa se indragosteasca pentru cate 2 saptamani (in stilul caracteristic), sa rada din orice si oricand, sa se entuziasmeze de orice... si cateodata sa se gandeasca si la pierderea ei...

A evoluat pe toate planurile, si-a atins scopurile, oricat ar fi muncit pentru ele si oricata energie i-ar fi luat, a cunoscut lume multa si frumoasa, a vazut locuri superbe, si-a facut prieteni noi si a consolidat prietenii vechi, a refacut o casa dupa lupte seculare cu zugravii nepriceputi si banii insuficienti. Si a fost extrem de mandra ca i-a reusit (inca nu total, dar se ajunge si acolo). Maia a vorbit mult despre orice, a analizat orice si a ajuns  la concluzii... despre ea si ceilalti; bune sau proaste, au fost concluziile ei si si le-a asumat de fiecare data.

A fost fericita cand copiii din viata ei au facut-o sa rada sau au tinut-o in brate cand i-a fost greu, a fost rautacioasa cand a simtit asta, a ajutat fara sa i se ceara ajutorul si a plans cand nu ieseau lucrurile cum voia ea sau cand amintirea pierderii provocarii supreme o coplesea. 

Un singur lucru nu a vazut ea: motivul pentru care nu poate sa renunte la provocari, din ce in ce mai multe si mai mari: pierzand provocarea suprema, avea nevoie de una care sa o depaseasca pe aceea si pe care sa o castige... Dar nu avea cum sa castige provocarea suprema pentru ca nu a depins nici o secunda de ea, ci de destin... si nici nu avea cum sa aiba vreo provocare mai mare, pur si simplu pentru ca nu exista una...

Maia s-a revoltat pentru multe lucruri, s-a decis ca trebuie sa se cunoasca pe ea in profunzime pentru a putea sa fie linistita... si s-a cunoscut, dar nu s-a linistit. Si de multe ori a avut nevoie de liniste, dar nu putea sa ajunga acolo pentru ca avea prea multe personalitati care se bateau cap in cap... fiecare voia ceva, de cele mai multe ori opus celorlalte si atunci vulcanul interior erupea si se lasa cu lava fierbinte.

Si-a dat seama ca fiecare om important din viata ei a marcat-o si ca ea este un amestec de amprente: ale oamenilor, ale locurilor si evenimentelor... toate mulate pe ADN-ul ei unic. Si a vazut ca rezultatul ii place... cu toate dubioseniile ei, ii place.. si nu vrea sa fie altfel, pentru ca este bine asa. Asa simte ca traieste, ca are lucruri de facut cu ea si cu relatiile ei, ca are provocari de castigat si oameni de cucerit.

Maia nu ar vrea ca lucrurile sa stea altfel, desi are momente cand spune exact contrariul, pentru ca simte ca nu mai poate... dar poate in continuare si ii place asa. :) Da, umbla prin viata ei, se pierde si se regaseste, o ia pe poteci luminoase sau intunecate, dar de fiecare data necunoscute, urca pe munti inalti si coboara in vai adanci pentru ca asa e in viata, si cu suisuri, si cu coborasuri.

Maia sunt eu si asta e o parte din povestea mea care a inceput pe 31 mai 2008... povestea nu este in nici un caz trista, desi asa ar putea parea... am zambit cand am scris-o si am scris-o crezand fiecare cuvant din ea... peste 365 de zile o sa apara si un update al ei, pentru ca sunt foarte curioasa daca o sa se schimbe radical ceva in viata Maiei. Curiozitatea cea mai mare este daca pana atunci va reusi sa inteleaga faptul ca nu are cum sa primeasca o provocare mai mare decat cea de pe 31 mai 2008... si din momentul acela sa continue sa se joace, dar stiind ca jocurile sunt facute doar pentru distractie si evolutie personala, nu pentru a demonstra nimic, nici ei si nici celorlalti, ci pentru a ne face fericiti ...